Am trăit o bună parte a vieţii mele căutând liniştea mentală – şi o altă bună parte căutând relaţia perfectă. Am crezut că liniştea mentală se potrivea ca o mănuşă relaţiei perfecte. Am căutat-o prin cluburi de noapte şi restaurante, la seminarii şi în locuri retrase. Prietenii mei încercau prin intermediul prietenilor lor şi al prietenilor prietenilor lor să mă ajute s-o găsesc. Am căutat-o în California şi Boston, din Tahoe până în Texas.
Unde era? Ştiam că e undeva acolo, aşteptând să mă întâlnească. An după an mă învârteam în cerc, ieşind din mine însămi ca să-mi găsesc „jumătatea“. Credeam că, dacă voi găsi acea relaţie potrivită, îmi voi afla liniştea, în cele din urmă.
Aveam şi nu aveam dreptate.
Când cineva mă întreba ce-mi doream, în cazul în care aş fi putut avea o singură dorinţă, răspundeam întotdeauna „linişte sufletească“. Nu mi-am dorit niciodată un Jaguar fantastic sau o casă de vacanţă pe o insulă.
Îmi doream linişte sufletească. Era suficient să rostesc cuvintele „linişte sufletească“ şi puteam deja să respir mai liber.
Chiar de copil, undeva în adâncul meu păream să ştiu că, dacă aveam linişte sufletească, orice altceva putea să urmeze. Ce nu ştiam era locul unde o puteam găsi. Cu timpul, mi s-a spus că dacă mergeam la colegiu, găseam un băiat bun, mă aşezam la casa mea şi aveam o familie, puteam fi fericită. Familia mea nu-mi putea oferi o dovadă în acest sens, dar întrucât asta mi se spunea, asta credeam – mai mult sau mai puţin.
Fiind produsul mediului meu, nu aveam motiv să nu accept ceea ce eram învăţată, ceea ce mi se arăta sau spunea.
Învăţam prin puterea exemplului. Totuşi, undeva înlăuntrul meu, o voce subţire îmi spunea că „profesorii“ mei nu înţelegeau ceva – indiferent ce era „acel ceva“.
Dar, pe măsură ce creşteam, micuţa voce se estompa, iar cuvintele din jurul meu erau rostite foarte tare.
Eram un copil confuz, care se simţea întotdeauna ca un străin pe un tărâm străin. Lucrurile îmi păreau înceţoşate, nici luminoase, nici clare. Mi se părea că ar fi trebuit să vin cu un manual de instructor dacă nu pentru mine, cel puţin pentru părinţii mei. N-am simţit niciodată că eram crescută într-o familie.
Erau doi oameni, care se numeau mama şi tata, curând apăru o altă persoană numită mama vitregă împreună cu doi fraţi vitregi, care mai avea pe cineva care se numea tată şi, mai târziu, apăru o soră vitregă. Toţi se băteau şi ţipau. Toţi, mai puţin doi, locuiau sub acelaşi acoperiş. Am fost martoră la ridicarea acoperişului, la ridicarea vocilor, la ridicarea iadului, numai la ridicarea mea, nu. Nu gândeam că sunt importantă, luând în considerare tot ceea ce se întâmpla în jurul meu, aşa că am încercat să mă ridic singură.
Cuvântul englezesc „raise“ înseamnă a ridica, a înălţa pe creste, a educa. Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla, dacă părinţii ar şti că îndatorirea lor este să-şi educe copiii!
Aşa cum spune Biblia, când Dumnezeu ne educă, „noi suntem ridicaţi spre cele mai înalte culmi!“
În încercarea mea de-a mă educa, indiferent de direcţia în care o apucam – fie spre înăuntrul meu, sau spre în afara mea – întâlneam ţepi, desişuri şi drumuri ocolite care, întotdeauna, păreau că se întorc în acelaşi loc: confuzie, frică şi nelinişte. […]
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu