Postat Maria
”Simt o durere, o stare de suferinţă cumplită”, îmi spunea zilele
trecute un bărbat, prins negativ şi debusolant într-o poveste de
dragoste plină de frustrare şi de tensiune. Scenariul din minte devenise
mai puternic şi cu mult mai devastator decât cel real, iar omul se
întreba şi mă întreba, în acelaşi timp; ”De ce, de ce nu poate să nu
sufere, de ce nu poate să se mai gândească şi la altceva, ce poate face
pentru a scăpa din închisoarea propriei minţi şi a propriilor emoţii”?
”Mintea ta este concentrată negativ”, i-am spus. Oricâte explicaţii îi
dădeam omului, oricât înţelegea, emoţiile şi gândurile de suferinţă îl
ţineau captiv în ele. Expresia sinceră, care-i descria capacităţile în
faţa propriei situaţii emoţionale era ”nu pot”! Suferea şi suferinţa îi
zdruncina activităţile, acţiunile, dar – mai ales – sufletul. De
unde vine suferinţa atunci când ne simţim copleşiţi de ea? Am
exemplificat aici suferinţa din dragoste pentru că ea-i cea mai
devastatoare dintre toate, ea dezarmează până şi spiritele cele mai
înalte şi poate întoarce din drumul său către lumină chiar pe unele
dintre ceele mai elevate fiinţe. ”Învinovăţirea altor persoane este
acuzatoare şi nu duce niciodată la corectarea comportamentului.
Suferinţa este generată de gândurile orientate către lucrurile pe care
nu ni le dorim”, spune Lester Levenson în ”Adevărul Suprem – referitor
la iubire şi la fericire”(Ed. Adevăr Divin). Aşadar, pe măsură ce
gândurile ne poartă către lucrurile nedorite, acuzăm, devenim
suspicioşi, neîncrezători, plini de îndoieli şi de temeri.
E suficient
un simplu, singur şi nevinovat gând negru pentru ca mintea să ne atragă
bolnăvicios către al doilea şi al treilea gând negru, apoi să păşim fără
scăpare într-o stare interioară toxică din care nu mai ştim să ieşim.
Pare că suferinţele acumulate în trecut, emoţiile traumatizante de acolo
se activează prin puterea propriei concentrări şi, în faţa unei poveşti
din realitate, mai degrabă supradimensionată de însăşi mintea noastră,
ne trezim devastaţi şi îndepărtaţi de soluţii. Situaţia este valabilă în
toate poveştile de viaţă sau în faţa oricăror poveşti de viaţă; o
componentă obsesională, specifică minţii omeneşti, parte din mecanismul
prin care noi ne creăm realitatea, ne captează mintea. Simplul fapt că
ne gândim prea mult la lucrurile nedorite devine cauza suferinţei,
deopotrivă în dragoste, ca şi în toate situaţiile de viaţă asupra cărora
ne concentrăm atenţia. Simplul fapt că gândim acuzator ne duce pe
spirala negativă, ne coboară în subconştientul întunecat, acolo unde
emoţia negativă ne copleşeşte, iar raţiunea devine o amintire. Mintea
ne poate fi de ajutor atunci când o concentrăm asupra lucrurilor dorite
şi când o orientăm, prin decizie, rugăciune şi conştientizare a puterii
ce şade în ea. Acuzaţiile, îndreptăţite sau nu, corecte sau greşite, nu
ne corectează comportamentul şi, ce-i mai important, ne scufundă în
suferinţă, în loc s-o amelioreze. De câte ori ne simţim distruşi în
interior, în orice circumstanţă de viaţă, se întâmplă pentru că ne
concentrăm mintea asupra acuzaţiilor şi a lucrurilor nedorite. Suferinţa
este o consecinţă a concentării negative a minţii; atunci, fericirea
trebuie să fie consecinţa gândirii pozitive, a iertării, a înţelegerii, a
toleranţei şi a iubirii. Decizia şi alegerea ne aparţine!
Circumstanţele exterioare negative nu pot învinge decât o minte care a
acceptat, deja, că a pierdut!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu