Numai dând din voi înşivă, daruiti cu adevărat

Nu daţi decât puţin, când daţi din ce-i al vostru. Numai dând din voi înşivă, daţi cu adevărat. Pentru că, spuneţi-mi, ce-s averile voastre decât nişte lucruri pe care le păstraţi cu străşnicie, crezând că mâine veţi avea nevoie de ele? Iar mâine, ce-i va aduce ziua de mâine câinelui prevăzător foarte, ascunzând oasele în nisipul mişcător, în timp ce-i urmează pe pelerini către oraşul sfânt? Şi ce este frica de sărăcie, dacă nu sărăcia însăşi? Iar groaza de sete, în preajma fântânilor pline, nu-i oare setea cea mai nestinsă? Sunt unii care dau puţin din belşugul pe care îl au şi aceasta pentru a li se recunoaşte dărnicia, însă acea dorinţă ascunsă umileşte darul făcut. Sunt, apoi, alţii care, puţin având, dau totul. Aceştia cred în viaţă şi în mărinimia vieţii, iar sacul lor niciodată nu-i gol. Ei sunt cei ce dau cu bucurie, iar bucuria le este răsplata cea mare. Dar sunt şi din cei ce dau cu durere şi doar durerea rămâne botezul acestora. În sfârşit, sunt cei ce dau fără a simţi nici durere, nici bucurie, necunoscându-şi virtuţile. Ei sunt asemenea mirtului din vale, care îşi răspândeşte parfumul în spaţiu. Prin mâinile unor asemenea făpturi vorbeşte Dumnezeu şi dindărătul ochilor acestora El surâde Pământului. E bine să dai când ţi se cere, dar şi mai bine fără să ţi se ceară, din înţelegere. Iar pentru cei dornici să dea, a-i căuta pe necăjiţi este o bucurie mai mare decât darul însuşi. Fiindcă, se află, oare, vreun lucru pe care să ţi-l refuzi? O, desigur, tot ceea ce îţi aparţine va fi dăruit într o zi, Deci, dă acum, în anotimpul dărniciei tale, iar nu în cel al moştenitorilor tăi. Deseori spuneţi: „Am să dau, dar numai acelora care merită.” Pomii din livezile voastre nu spun, însă, astfel şi nici turmele din imaşuri. Ele dau ca să poată trăi, fiindcă a păstra înseamnă a pieri. Desigur, cel care-şi merită zilele şi nopţile, merită totul şi din partea voastră. Iar cel care a meritat să bea din oceanul vieţii, are tot dreptul să-şi umple cupa şi din micul vostru pârâu. Există oare merit mai mare decât acel ce stă în curajul şi încrederea de a primi milostenie? Şi cine vă credeţi voi, pentru ca oamenii să-şi sfâşâie pieptul şi să lepede orgoliul, ca să le puteţi vedea meritele şi mândria terfelită? Luaţi aminte, ca mai întâi voi să meritaţi a fi dăruitorul şi instrumentul dărniciei, Pentru că, într-adevăr, viaţa e cea care dă viaţă, în timp ce voi, care vă socotiţi binefăcători, nu sunteţi decât martorii acesteia. Iar voi care primiţi – şi cu toţii primiţi! – nu vă luaţi povara vreunei recunoştinţe spre a nu vă pune de bunăvoie un jug vouă şi celor ce dăruie. Înălţaţi-vă, mai degrabă, cu cel care dă, primindu-i darurile ca pe nişte aripi, Fiindcă, a ţine prea mult seama de datoriile voastre, înseamnă a vă îndoi de generozitatea dăruitorului, care are pământul mărinimos drept mamă şi a cărui tată însuşi Creatorul este.”

sursa