Dacă ești în căutarea fericirii, un lucru e cert: n-ai s-o găsești, fericirea e întotdeauna un produs secundar. Ea nu e rezultatul căutării directe. Întrebarea cea mai importantă dintre toate întrebările este: ce este fericirea adevărată? Și există vreo posibilitate de a o obține? Este fericirea adevărată posibilă sau e momentană? Este viața doar un vis sau are și ceva substanțial în ea? Viața începe odată cu nașterea și se sfârșește odată cu moartea sau există ceva care transcede nașterea și moartea? Pentru că fără eternitate, adevărată fericire nu e posibilă. Efemeritatea face ca fericirea să fie pasageră: o clipă este aici, în clipă următoare a dispărut și rămâi disperat în întuneric.
Așa este în viața obișnuită, în viața celor netreziți. Există momente de fericire și există momente de suferință; sunt toate amestecate, un talmeș balmeș. Nu poți păstra acele momente de fericire care vin la tine. Ele vin pe cont propriu și pleacă pe cont propriu; nu tu ești stăpânul. Și nu poți să eviți momentele de suferință; și ele au voința lor. Vin pe cont propriu și pleacă pe cont propriu; tu ești doar o victimă. Și ești sfâșiat între acestea două – între fericire și nefericire. Dualitatea fericirii și nefericirii este fundamentală și cea mai simptomatică, însă există o mie și una de dualități: dualitatea iubirii și a urii, dualitatea vieții și a morții, a zilei și a nopții, a verii și a iernii, a tinereții și a bătrâneții și așa mai departe. Fundamentală rămâne dualitatea care le repreznta pe toate celelalte , cea a fericirii și nefericirii. Ești sfâșiat, tras în direcții diferite, opuse. Nu poți fii liniștit, ești neliniștit și bolnav.
Faptul că fericirea se transformă în nefericire arată pur și simplu că aceste două nu sunt separate – poate două fețe ale aceleiași monede. Iar dacă ai o față a monedei, celalta e totdeauna acolo. Fericirea ta nu e de fapt fericire, ci numai nefericire ascunsă. Iubirea ta nu e iubire, ci doar masca a urii. Compasiune ta nu e decât mânia ta – cultivată, sofisticată, educată, civilizată, dar nimic altceva decât mânie. Sensibilitatea ta nu e sensibilitate adevărată, ci numai un exercițiu mintal, o anumită atitudine exersată.
Ține minte: toți oamenii sunt crescuți cu ideea că virtutea poate fi exersată, că bunătatea poate fi exersată, că poți învață să fii fericit, că poți reuși să fii fericit, că stă inputerea ta să îți formezi un anumit caracter care să-ți aducă fericire. E greșit, e cât se poate de greșit.
Primul lucru care trebuie înțeles cu privire la fericire este că nu poate fi exersată. Trebuie doar să fie îngăduită, pentru că nu e ceva pe care îl creezi tu. Tot ce creezi tu rămâne mai mic decât tine. Pictura nu poate fi mai mare decât pictorul însuși, poezia nu poate fi mai mare decât poetul. Dacă exersezi fericirea vei fi totdeauna acolo, în spate, cu toate prostiile tale, cu toate fițele tale, cu toată ignoranța ta, cu tot haosul din mintea ta. Cu această minte haotică nu poți să creezi un cosmos, nu poți să creezi un har. Harul coboară întotdeauna din lumea de dincolo; el trebuie primit ca un dar, cu o încredere nețărmurită, cu abandonare totală. Adevărata fericire se petrece atunci când ești într-o stare de relaxare, de abandonare.
Însă nouă ni s-a spus să fim ambițioși. Mintea noastră a fost instruită să fie ambițioasă. Întreaga educație, cultură, religie se bazează pe ideea că omul trebuie să fie ambițios, că numai omul ambițios se va fi împlinit. Continuăm să credem în această mare prostie. Nici un om ambițios nu a fost vreodată fericit; de fapt, omul ambițios este cel mai nefericit din lume. Însă noi îi educăm pe copii să fie ambițioși. Să aibă succes. Să fie primii.
Fericirea nu are nimic de a face cu succesul. Fericirea nu are nimic de a face cu ambiția, cu banii, cu puterea, cu prestigiul. Ea e cu totul altă dimensiune. Fericirea are legătură cu conștiența ta, nu cu caracterul tău.
Trebuie înțeles un lucru de bază. Omul vrea fericire, de asta este nefericit. Cu cât vrei mai multă fericire cu atât mai nefericit vei fi. Când vei înțelege cum funcționează mintea umană îți vei da seama de asta. În clipa când dorești fericire, te îndepărtezi de prezent. Te îndepărtezi de existențial, intri deja în viitor, care nu e nicăieri, care nu a venit încă. Intri într-un vis. Ei bine, visele nu se mijlocesc niciodată. Dorința ta de fericire e un vis iar visul e ireal. Ai luat trenul care nu trebuia.
Dorința de fericire arată pur și simplu că în momentul de față nu ești fericit. Iar o ființă nefericită proiectează în viitor speranța că într-o zi, cândva, cumva va fi fericită. Și atunci începe căutarea pentru a-și duce speranța la îndeplinire. Dar căutarea fericirii este un lucru imposibil. Când încetezi să o cauți, o găsești – deoarece căutarea înseamnă un efort al minții, iar necăutarea înseamnă o stare de relaxare. Iar fericirea este posibilă numai când ești relaxat. Fericirea se petrece când nici nu te gândești. Fericirea e întotdeauna cu tine. Nu are nici o legătură cu vremea, nu are nici o legătură cu tăiatul lemnelor, nu are legătură cu nimic. Este neașteptată și apare când ești relaxat, când ființa ta e împăcată cu existența. Nu vine și pleacă. E mereu acolo, la fel ca respirația, precum bătăile inimii, precum circulația sângelui în corp. Așa că primul lucru e să nu visezi, să nu proiectezi. Primul lucru este să fii aici și acum. Fii aici și acum și te așteaptă o revelație nemaipomenită.
Fericirea este acolo unde ești tu –oriunde ai fi, fericirea e acolo. Te înconjoară, e un fenomen natural. Este exact precum aerul, exact precum cerul. Fericirea nu trebuie căutată, ea e însăși substanță din care e făcut universul. Bucuria e însăși materia din care e făcut universul. Dar trebuie să te uiți direct, chiar în fața ta. Dacă te uiți lateral, o ratezi. O ratezi din cauza ta. O ratezi din cauză că ai o abordare greșită. Dorința de fericire te face să te uiți în altă parte, și de aceea tot ratezi. Fericirea nu trebuie creată – fericirea trebuie doar să fie văzută. E deja prezentă. Chiar în această clipă poți să fii fericit, fantastic de fericit.
În căutarea fericirii, majoritatea oamenilor se opresc undeva pe drum, ei nu sunt căutători adevărați. Căutătorul adevărat este cel care merge până la capăt și ajunge să își dea seama că toată căutarea este o prostie. Căutarea însăși e un fel de dorință, fericirea, există mereu în interiorul omului dar el caută în altă parte. Este acolo – înăuntru, în „afara” din ea e făcut Universul.
sursa
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu