Există o problemă care distruge această lume şi care ţi-a fost ascunsă până acum. Părinţii şi profesorii ne-au protejat în mod inconştient şi au propagat acest secret din ignoranţă, nu din răutate. El a supravieţuit succesiunii generaţiilor printr-un fel de magie şi înţelegere greşită. Dacă se permite perpetuarea acestei probleme fără a o contesta, e posibil ca omenirea să dispară de pe fața Pământului în doar câteva generaţii.
Până şi cei mai individualişti dintre noi pot sesiza o pulsaţie subtilă de nebunie croindu-și drum prin existenţa de zi cu zi. Nu trebuie să privim prea departe, la pădurile tropicale sau la oceane. Forţe naturale distrugătoare acţionează chiar în bucătăriile şi în băile noastre.
Mediul este o preocupare serioasă, dar nu constituie miezul problemei. În toată lumea există naţiuni suspicioase unele față de altele, multe fiind ostile în mod deschis. În interiorul graniţelor acestor ţări, cetăţenii sunt agitaţi şi nemulţumiţi. Dar tulburările naţionale nu reprezintă miezul problemei. Structurile sociale au devenit artificiale şi impersonale. În ciuda eforturilor noastre disperate de a întări legăturile de familie, unitatea familiei continuă să se dezintegreze, însă nici ruperea unităţii familiei nu este miezul problemei. Ca indivizi, povara acestei lumi tulburi care ne apasă a dus la apariţia unui număr tot mai mare şi mai variat de boli fizice şi psihice. Şi totuşi, ca specie, nu am scos la suprafaţă problema principală, cauza nemulţumirii noastre profunde.
Asta este vestea proastă. Vestea bună ar fi că un număr mic de persoane – fără o formaţie culturală, educaţională şi economică specifică şi fără o influenţă filosofică şi religioasă excepţională – au descoperit vinovatul. Singurul element care îi uneşte pe aceşti oameni este că au învăţat cum să neutralizeze problemele, eliminând „cauza” tuturor problemelor noastre. Iată și vestea foarte bună: viața acestor oameni a devenit naturală și este o expresie vibrantă a ceea ce înseamnă să fii om. Ei sunt energici, productivi şi iubitori. Sunt împăcaţi cu sine chiar şi în cele mai dificile circumstanţe. De fapt, calmul, pacea şi bucuria sunt expresiile necesare ale aceluia care trăieşte dincolo de probleme.
E ca şi cum am fi fost adormiţi. Somnul ne este profund, iar visele sunt delicioase... Dar visele sunt iluzii. O viaţă plină de miracole şi de o bogăţie inimaginabilă ne aşteaptă la trezire. Cu toate acestea, încă dormim. Viaţa nu poate fi trăită din somn, iar şansa de a ne revendica moştenirea umană reală dispare cât ai clipi. Câţiva s-au trezit deja şi încearcă să ne trezească și pe noi, ceilalţi. Dacă eşti adormit, dacă ai probleme, te invit să deschizi ochii în faţa tuturor calităţilor tale. Oare există o trudă mai urgentă sau care să te împlinească mai mult?
Există o definiţie populară a nebuniei care pare să se aplice foarte bine în acest caz. Sună cam așa: „Eşti nebun atunci când continui să faci lucrurile în acelaşi mod şi te aştepţi la rezultate diferite.” Însă de ce atunci când încercăm să facem lucrurile diferit obţinem în continuare acelaşi rezultat – mai multe probleme? Pe măsură ce învăţăm să ne depăşim necazurile, unele şi mai mari le iau locul. Nu numai că problemele noastre se înmulţesc, dar sunt şi din ce în ce mai grave. Războiul mondial, încălzirea globală şi „superviruşii” apăruţi din cauza consumului exagerat de antibiotice ne ameninţă însăşi existenţa. Nebunia se amplifică cu fiecare problemă pe care o rezolvăm.
De ce se întâmplă astfel? De ce creşterea bagajului de cunoştinţe ne amplifică nevoia de a şti şi mai mult? Şi de ce simţim că pierdem din control? Obţinerea mai multor cunoştinţe despre mintea, organismul şi relaţiile noastre nu a dat roade până acum. Se înregistrează o explozie de informaţii. Datele sunt transferate în toate colţurile pământului şi dincolo de el, cu viteza luminii. Cantitatea de informaţii creşte exponenţial, la fel şi diversitatea şi gravitatea problemelor noastre.
Asemenea majorității oamenilor, mi-am petrecut cea mai mare parte din viaţă stingând incendii, atacând problemele prin manipularea mediului. Am deprins multe sisteme pline de resurse şi filosofii pentru a depăşi problemele de zi cu zi. Procesul de a învăţa înseamnă, bineînţeles, asimilarea de către minte. Toate ideile au fost întâmpinate cu bucurie de mintea mea. Ca o muscă prinsă în plasa matricei mele mentale, fiecare idee a fost injectată cu veninul egoului meu, ţesătorul plasei. Era o otravă subtilă care slăbea, dar nu ucidea. Odată infectate, ideile mele păreau destul de raţionale. Ele ar fi trebuit să elimine problemele, dar problemele mele doar s-au înmulţit. Aşa că am învăţat şi mai multe tehnici de rezolvare a problemelor. Am făcut mai mulţi bani, am dezvoltat noi relaţii, am devenit „spiritual”. Şi totuşi, viaţa mea era copleşită de tot felul de urgenţe, obstacole, dificultăţi şi dezastre. Ca valurile spărgându-se la ţărm, problemele apăreau una după alta.
Apoi mi-am dat seama că acumularea de informaţii nu a eliminat şi nici nu poate să-mi elimine problemele. Ajuns în acest punct, m-a cuprins un calm foarte ciudat. Mi-am dat seama că munca laborioasă, planificarea meticuloasă şi bunele intenţii nu sunt cheia pentru liniştea sufletească. De fapt, însăşi conștientizarea acestui fapt mi-a adus mai multă pace decât o viaţă întreagă de muncă şi planificare.
Tot timpul am crezut că nu sunt nebun pentru că întotdeauna „făceam lucrurile într-un mod diferit”, dar când m-am dat cu un pas înapoi şi m-am uitat la viaţa mea, singurul cuvânt pe care l-am putut găsi pentru a o descrie cu sinceritate a fost „nebunie”. Viaţa mea a constat în perioade lungi de un fel de „disperare subliminală tăcută”. Când disperarea se amplifica şi ajungea la nivelul conştiinței, comportamentul meu devenea frenetic şi haotic. Aveam impresia că nu am suficient timp pentru a-mi atinge obiectivele, astfel încât să pot fi, într-un final, fericit. Din când în când, fericirea îmi făcea câte o vizită. Momentele de fericire se învârteau în jurul unui eveniment, cum ar fi achiziţionarea unei maşini noi sau câştigarea unor bani în plus. Însă când apărea în calea mea, fericirea nu stătea niciodată prea mult. Eram fericit câteva ore sau câteva zile, apoi treceau săptămâni ori luni înainte ca ea să reapară. Am ajuns să nu pot nici măcar să mă bucur de fericire atunci când o aveam, pentru că eram mereu îngrijorat că o voi pierde. Viaţa mea era o simplă oglindire a nebuniei pe care am ajuns să o accept, asemenea majorității oamenilor, ca fiind normală în viaţă.
Definiţia de mai sus a nebuniei ne avertizează să nu facem acelaşi lucru şi să ne aşteptăm la rezultate diferite. Când adunăm mai multe informaţii şi le aplicăm pentru a rezolva noi probleme, avem senzaţia că facem ceva diferit. Deci probabil că nu asta e sursa supremă a problemelor noastre. Și care este problema supremă? Pentru a găsi răspunsul, trebuie să ne adresăm următoarea întrebare: Ce parte a procesului de rezolvare a problemelor a rămas mereu la fel?
Există un singur aspect al acestui proces care a fost mereu acelaşi: mintea. Fiecare problemă trebuie trecută mai întâi prin filtrul minţii. Problema principală responsabilă pentru toate celelalte probleme este mintea – mai precis modul în care funcţionează ea atunci când e lăsată fără supraveghere. Mintea e un instrument şi trebuie să fie ghidată. Nu poţi avea încredere în modul în care-şi desfăşoară activitatea de una singură. Tu nu eşti totuna cu mintea ea; tu controlezi mintea. Sau cel puţin ar trebui. Ca Hal, calculatorul fugar din filmul 2001: O odisee spaţială, minţile noastre au preluat controlul în timp ce noi dormeam.
În această perioadă de „veghe-somn”, mintea merge pe pilot automat. Ea devine reflexivă şi reactivă. Face în mare parte ceea ce făcea în trecut pentru că tu nu eşti acolo în mod conştient, pentru a o ghida. Vezi dilema? Dacă mintea funcţionează pe bază de reflex şi memorie, cum poate să repare problema care se prezintă acum? Dacă ţi se cere să rezolvi o problemă de matematică şi ţi se spune că este vorba de adunare când, de fapt, e necesară o scădere, vei obţine rezultatul greşit. Talentul tău matematic poate fi impecabil, dar răspunsul va fi greşit.
Avem senzaţia că ne rezolvăm foarte bine problemele vieţii, dar rezultatele nu par să fie bune, cel puţin nu pe termen lung. Şi când ne întrebăm de ce lucrurile nu funcţionează, verificăm ceea ce am făcut. Atât timp cât credem că este o problemă de adunare, nu avem nicio şansă de a o rezolva. Facem totul corect, dar răspunsul este în continuare greşit.
În viaţă, folosim adunarea într-o lume a scăderii. Indiferent de modul în care încercăm să rezolvăm problemele din viață, putem doar să creăm mai multe: mai multă suferinţă, mai multă durere şi mai multă distrugere. Ne uităm în jur şi vedem că toţi ceilalţi fac ceea ce facem şi noi, deci ne aflăm, probabil, pe drumul cel bun. Tot ceea ce putem face este să ajungem la concluzia că e normal ca oamenii să sufere. „Oamenii au suferit şi vor suferi mereu”, ne spunem, în efortul de a ne alina sufletul profund tulburat. Dar o astfel de atitudine nu explică aceste aberaţii ale umanităţii care se ridică deasupra suferinţei pentru a ne spune că putem – şi trebuie – să procedăm la fel. Da, părinţii, profesorii şi liderii ne-au spus o minciună, aşa cum li s-a spus şi lor. Dar această minciună poate fi vindecată în bătaia de inimă a unei generaţii.
Un singur adevăr fundamental a fost omis. Este un adevăr simplu, uşor trecut cu vederea de către mintea noastră. Eu l-am găsit numai după 40 de ani de căutări şi atunci doar prin negare, prin scădere, dacă vrei. Este un adevăr simplu, pe care îl voi împărtăşi în această carte. Nu mă consider o autoritate sau un specialist în acest subiect. Nici nu am talente sau haruri speciale care mi-au permis să am mai mult succes decât tine. Pacea interioară și eliberarea de probleme sunt un drept din naştere al tuturor oamenilor. Pur şi simplu îţi prezint ceea ce am aflat. Nu cred că am terminat să descopăr minunea care este viaţa mea. De fapt, scrierea acestei cărţi m-a deschis către expresii mai profunde şi mai depline ale fericirii şi iubirii care este Sinele meu. În scris, orele şi săptămânile au trecut peste mine ca un ocean adânc şi tăcut. Am scris această carte în primul rând pentru mine. Dar am ţinut mereu cont de oameni.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu