“Dragostea înseamnă a nu ajunge în situaţia de a spune că îţi pare rău.” – Este o replică de mare răsunet, din minunata carte scrisă de Erich Segal, cu peste 25 de ani în urmă şi intitulată Poveste de Iubire [Love Story]. Astăzi, aş dori să o modific. Aş vrea să spun: …
“Dragostea înseamnă a nu ajunge în situaţia de a spune că eşti rău.”
Mai devreme, în cursul dimineţii, meditam pe această temă, împreună cu minunata mea soţie, Em. “Ştii ce cred eu că este dragostea?” am întrebat-o. “Ce?” a surâs ea. “Cred că dragostea este imboldul de a-ţi întoarce Fiinţa Iubită la cele mai măreţe viziuni cu privire la sine, pe care le-a nutrit vreodată.”
Em a surâs din nou.
“Cred că este ceea ce Însuşi Dumnezeu face pentru noi.” am continuat. “Cred că ‘lucrarea’ lui Dumnezeu este de a ne întoarce, în fiecare zi, la cea mai măreaţă viziune pe care am avut-o vreodată, cu privire la noi înşine. Cred că Dumnezeu ne vede cu chipul cu care ne vedem noi înşine, în cea mai grandioasă versiune. Cred că Dumnezeu ne spune: ‘Da, da, acesta e, cu adevărat, Cel Care Eşti. Păstrează-l! Aderă la el! Nu renunţa! Şi nu-i permite nimănui să-ţi spună ceva diferit, cu privire la tine însuţi!”
Cred că, atunci când facem asta pentru Fiinţa Iubită, iar Fiinţa Iubită face, la rândul ei, acelaşi lucru pentru noi, suntem binecuvântaţi cu o relaţie orchestrată divin.
Însă, ceea ce se întâmplă în atât de multe relaţii, decurge astfel: Întâlnim pe cineva de care suntem atraşi şi ne îndrăgostim. Vedem fiinţa respectivă, în chip minunat, fermecător, aproape fără niciun defect sau slăbiciune. Dacă suntem norocoşi, acea fiinţă se îndrăgosteşte de noi, la rândul său. Şi ne vede în acelaşi chip: aproape fără pată, fără urmă de întinare. Dacă suntem cu adevărat norocoşi, devenim Parteneri de Viaţă.
După aceea, se instalează Clipă-de-Clipă.
În Clipă-de-Clipă şi după o anumită perioadă, Fiinţa noastră Iubită începe să vadă lucruri pe care nu le-a întrezărit imediat, nefiindu-i vădite — sau care erau evidente, dar ea le-a trecut lesne cu vederea, plină de bunăvoinţă. Mai mult, anumite lucruri, pe care nu le-ar fi putut observa, deoarece nu era îndeajuns de aproape, acum devin vizibile. Clipă-de-Clipă revelează lucruri, cu privire la noi, pe care din-Când-în-Când nu le dezvăluie.
Aşadar, iată-ne, literalmente, dezgoliţi, confruntându-ne cu realitatea conform căreia există sau se petrec nişte “chestii”, în ceea ce ne priveşte, pe care Fiinţa Iubită nu le-a văzut sau nu le-a anticipat; de care noi înşine uitaserăm, în zilele tumultuoase, fascinante, ale dragostei atât de necondiţionate, din partea celeilalte fiinţe.
Şi totuşi, acum trebuie să înfruntăm starea de fapt: nu suntem atât de aparte, pe cât am crezut; nu suntem atât de minunaţi, pe cât ne-am imaginat, sau chiar ne-am perceput, am trăit temporar, în calda strălucire a percepţiei timpurii şi limitate, a Fiinţei Iubite. Din nefericire, concluzionăm, cu amărăciune, că este adevărat. Cele mai sumbre gânduri cu privire la noi înşine, s-au adeverit.
Ar fi trebuit să ne dăm seama şi să fim mai prudenţi …
Ar fi trebuit să fim mai prudenţi, în loc de a crede că suntem ceea ce ne-am îngăduit să gândim că suntem, ca urmare a unei simple priviri fugitive, prin Ochii de Început ai Fiinţei Proaspăt Îndrăgostite.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu