Atunci când zidurile despart sufletele, atunci când iubirea nu pătrunde în casă, atunci când mintea construieşte ziduri, atunci când trăim în umbra zidurilor şi nu lăsăm inimile celorlalţi să-şi reverse dragostea în curtea noastră, atunci când ne este frică şi ne zidim până şi poarta, atunci noi stăm în închisoare.
E închisoarea cea mai cumplită. E închisoarea sufletului, construită de mintea noastră.
Ce putem face?Cum putem scăpa de negurile sufletului nostru?
Cum putem alunga frica, neputinţa şi tristeţea…omniprezenta tristeţe, ce ne slăbeşte şi ne doboară?
Am putea dărâma zidurile!
Ar fi primul gând şi prima opţiune.
Dar ce ne-am face fără ziduri?
Am fi goi în faţa tuturor. N-am mai avea intimitatea şi nici liniştea, pe care cu greu am construit-o în jurul nostru.
Poate că e mai bine să umplem zidurile cu sufletul nostru.
Poate că e mai bine să le dăm iubirea din inima noastră.
Dacă le oferim arta picturii şi le acoperim cu imagini minunate, dacă punem sufletul în ele şi le îmbrăţişăm cu dragoste, atunci vor împărţi iubire în lumea întreagă.
Nu vom mai striga, chemând iubirea.
O vom privi cum vine în viaţa noastră… sosind de după primul colţ, aducând cu ea pacea, liniştea şi Lumina.
Sute de lucruri minunate vor doborî DUREREA. Vom fi purtaţi în lumea plină de dragoste, prin ţinutul inimii.
Iar zidurile vor radia dragoste, primită şi împărtăşită, direct din arta care le dă viaţa.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu