Recunoaştem frumuseţea când dispare, ne lipseşte lumina când e întuneric

Postat Maria

Prin vieţile noastre respiră şi trec oameni a căror valoare a înălţat, poate, temelia unei naţii, a unui popor şi chiar a umanităţii. Inventatori, poeţi, romancieri, oameni politici, oameni de afaceri inspiraţi, filozofi sau muzicieni ne sunt vecini, amici, prieteni, cunoscuţi sau vecini în acelaşi timp şi în aceeaşi istorie, dar pe care nu-i vedem clar. Nu avem ochelari aşa de largi, de generoşi şi de frumoşi de văzut valorile şi – din pricina asta – recunoaştem valoarea unui om de îndată ce nu-l mai avem. Recunoaştem frumuseţea când dispare, ne lipseşte lumina când e întuneric, recunoaştem valoarea când pentru cel care a ne-a fost “vecin în vreme” nu mai înseamnă nimic. A recunoaşte valoarea unui om la timp nu-i chiar aşa de simplu; pentru asta avem nevoie de calităţi psihice şi, mai ales, de o generozitate a percepţiei. Să vedem frumosul avem nevoie de ochi frumoşi, avem nevoie să cunoaştem ce-i frumuseţea în trăirile noastre. Avem nevoie de un anumit tip de cultură, de un exerciţiu sănătos de blândeţe, de apreciere, recunoştinţă, de viziune şi de intuiţie pentru ca privirea existentă în percepţia noastră să se cizeleze şi să poată detecta modelul de valoare. Degeaba ar sta valorile cocoţate pe garduri, degeaba talentele s-ar înşirui în faţa ochiului ca ciupercile după ploaie, degeaba ni o-ar aşeza şi la uşă soarta pe cei mai buni dintre oameni dacă în mintea şi-n istoria noastră interioară nu avem organ pentru a vedea, a simţi şi a înţelege! Absenţa acestui organ care ne face conştienţi de ceea ce este azi şi acum lângă noi valoros, de ceea ce ne-ar sfâşia şi ne-ar lăsa goi dacă am pierde face să nu apreciem la timp, să nu iubim la timp, să nu înţelegem la timp şi să suferim pentru că am sărit inconştienţi peste darul ce ne-a stat aproape, fără să-l putem vedea. Noi suntem conştienţi de valoarea unui om abia când nu mai este lângă noi, cum bine spune Ducu Bertzi într-un cântec romantic: “Abia când a plecat plângând şi n-a mai fost a mea/ M-am îndrăgostit numai de ea”! Oare este acesta un blestem omenesc, oare-i ceva de neschimbat în absenţa organului care poate vedea iubirea la vreme, valoarea la vreme, frumuseţea atunci când este prezentă? Iar cunoaşterea spirituală spune “nu”, categoric nu-i un blestem, cât o alegere şi o situaţie pe care o putem evita. Lipsa organului pentru percepţia valorii se poate ascunde în faptul că noi avem tendinţa spontană şi inconştientă de a ne concentra asupra negativului, a răului, a umbrei. Câmpul conştiinţei ni se îngustează şi, pentru că vedem prea mult urâtul, nu mai avem ochi pentru frumos. Pentru că vedem prea des răul, nu mai avem organ de vedere al binelui. O problemă de concentrare mentală ar putea sta la baza incapacităţii umane de a aprecia valoarea la timp, iar asta prejudiciază sufletele celor de lângă noi, dar – mai ales – ne intoxică întreaga experienţă de viaţă. Pentru că lucrurile asupra cărora ne concentrăm tind să ne urmeze, iar modelul răului se întrupează în faţa ochiului care-l priveşte intens, concentrat şi cu patimă. Răul se înmulţeşte pentru că-i prea intens privit, urâtul se extinde pentru că-i prea mult prezent în mintea noastră. Din pricina asta, binele ne scapă printre degete şi noi sfârşim prin a vedea absenţa lui abia după ce a plecat. De aceea nu avem nevoie de ochelari pentru distanţă sau pentru apropiere, ci de ochelari interiori pentru văzut “la timpul potrivit”. 

Maria Timuc