marți, februarie 14, 2012

Privitorul are cheia propriei sale priviri şi dacă el alege să vadă cu inima sau cu mintea devine problema sa

Oare ochii noştri privesc lumea sau există o fiinţă înlăuntrul nostru care priveşte lumea cu ajutorul ochilor? Când privim lumea sau o frântură din ea, putem alege ce anume vedem în această frântură? Răspunsul pentru ambele întrebări este categoric „da”. Fiinţa noastră priveşte lumea cu ajutorul ochilor şi alege ce anume vrea ea să vadă în frântura de lume pe care o observă în fiecare moment. Am fost recent la un concert deosebit şi acolo am observat ce aleg uneori ochii oamenilor să vadă în lume. Am observat ochi care căutau să vadă culoarea, lungimea, lăţimea şi frumuseţea unghiilor, a coafurilor, dacă toaletele erau asortate, adecvate sau elegante. Privirile erau îndreptate către persoanele publice, dar cumva prin colţurile ochilor, cu o oarecare discreţie, însă păreau să urmărească lumea din aceeaşi plinătate sumară a Egoului (dar până şi peste privirea asta poţi observa cu inima şi poţi extrage o lecţie de viaţă). A privi lumea aparentă sau lumea profundă este o alegere, iar felul în care alegem să privim ceea ce ne înconjoară ne apropie sau ne îndepărtează de noi înşine şi de oamenii din jurul nostru. A vedea doar aparenţele, doar ma­chiajul exterior şi lucirea perfectă a straielor altora înseamnă a vedea lumea cu ochi artificiali, şi nu cu ochii inimii. Diferenţa este ca diferenţa dintre o floare artificială şi una naturală; pe când una are mirosul, textura, căldura, viaţa, frumuseţea şi bucuria înscrise în sine, celeilalte îi lipsesc toate aceste atribute. A vedea lumea din jurul nostru cu ajutorul inimii înseamnă a fi conectaţi la Fiinţa noastră şi a emite în mediul înconjurător căldura, lumina şi vitalitatea care caracterizează ce-i simplu, natural şi sincer. O lume îmbrăcată impecabil, preocupată de exterior până la exagerare, obişnuită să judece ceea ce se înscrie sau nu în criteriile ei de selecţie va privi în exterior ceea ce valorizează în sine. To­cu­rile, hainele, culorile, aranjamentul părului, unghiile, decolteurile şi tot cortegiul de lucruri care ascund, mas­chează şi machiază strident fiinţa lăun­trică. Inima, căldura şi frumu­se­ţea autentică a fiinţei rămân as­cun­se. Consecinţa acestei îngropări in­vo­luntare a inimii, care ar putea observa lumea din altă perspectivă, cu dioptriile afecţiunii şi ale vibraţiei vieţii, se răsfrânge automat asupra atomosferei şi a tonusului energetic al tuturor. Asta se întâmplă pentru că noi, chiar dacă nu vedem lumea cu inima, avem nevoie să fim văzuţi ca fiinţe sensibile, posesoare ale unei inimi; problema este aceea că aşteptăm ca alţii să ne vadă inima, în vreme ce noi continuăm să vedem lumea întreagă prin filtrul judecăţii. Noi înşine ne permitem adesea să privim lumea prin filtrul a ceea ce ştim, am învăţat sau înţelegem despre lume, mai mult decât prin filtrul afecţiunii. Lipsa afecţiunii într-un mediu, fie el acasă, la slujbă, la teatru, la Operă sau chiar în sălile de conferinţe, biblioteci, biserici şi oriunde pe lume aceasta este o consecinţă a faptului că privim/judecăm/înţelegem şi percepem lumea cu mintea. Iar acolo unde lipseşte privirea plină de căldură a inimii nu este împlinită nevoia esenţială a fiinţei: aceea de a dărui şi a primi iubire. Dacă nu privim lumea cu inima, o judecăm, iar judecata ne face să ne simţim ca într-un butoi cu gheaţă într-o lume cu aspect grandios. Dacă nu-i observăm pe oamenii din jurul nostru prin filtrul percepţiilor inimii, nu vom avea empatie, nu vom şti când şi de ce râd sau plâng; oamenii cei mai dragi nouă vor plânge singuri şi se vor simţi singuri, iar noi vom con­tinua să vedem în ei judecăţile ce ne populează minţile, dar niciodată pe ei înşişi. Percepţia mentală pre­tinde, nu dăruieşte. Percepţia mentală încadrează fiinţele în şabloane şi apoi vrea ca ele să arate potrivit prototi­pu­lui rece. Inima însă este cu­pri­n­ză­toare, generoasă, maleabilă, capabilă să accepte abaterile de la asorteuri, de la coafuri impecabile sau de la haine cu etichete scumpe. Inima priveşte prin ochii noştri fiinţa frumoasă ce se afllă dincolo de jocul uman al aparenţelor. Inima acceptă oamenii aşa cum sunt, iar prin acceptarea asta străluceşte chiar o peşteră sau o bojdeucă de chirpici. Noi, cu toţii, suferim adesea tocmai pentru că oamenii din jur nu ne văd pe noi, ci ne judecă după accesorii sau aparenţe şi ne valorizează prin ele. Dar, cum am vrut să subliniez azi, privitorul are cheia propriei sale priviri şi dacă el alege să vadă cu inima sau cu mintea devine problema sa. Asta face diferenţa între cei care judecă şi cei care iubesc, iar dacă privim lumea cu judecată sau cu iubire este alegerea fiecăruia dintre noi!

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...