Totul se află în legătură. Aici nimic nu fiinţează singur

"Misticii au ştiut întotdeauna că viaţa este un proces dual de dăruire şi acceptare. Nu se poate altfel. Altfel se va pierde tot echilibrul natural. Trandafirul trebuie să dăruiască şi el ceva – pro­ba­bil o bucurie interioară, o celebrare. Aşa cum îşi împrăştie parfumul în aer, la fel trebuie să ofe­re o energie interioară, o creativitate, o celebrare care să încânte pământul şi mediul înconju­ră­tor. Solul trebuie să se simtă fericit că a creat trandafirul; trebuie să se simtă împlinit, sa­tis­fă­cut, mulţumit. Totul se află în legătură. Aici nimic nu fiinţează singur", a spus Osho.
Noi credem adesea că suntem nişte insule şi spu­nem sau Egoul nostru spune: "Eu am făcut to­tul singur, nu m-a ajutat nimeni, n-am avut pe ni­meni, am fost copil sărac şi m-am ridicat doar prin propriile puteri". Dar, dacă totul este interde­pen­dent, dacă viaţa este un proces dual de dă­ru­i­re şi acceptare, cum s-ar putea ca să creadă ci­n­­eva că a făcut totul de unul singur? Nimeni nu s-a născut singur şi dacă a fost abandonat. Ni­meni n-a crescut singur şi dacă n-a avut părinţi. Ni­meni n-a avansat în plan social fără ca să-i fi în­tins cineva o mână, un sprijin cât de mic, o încurajare, o felie de pâine, un cuvânt frumos! A cre­de că trăim singuri, în vreme ce mulţimi de oa­meni îşi întind razele către noi, precum soarele, nu-i altceva decât o credinţă prin care ne au­to­sa­bo­tăm. Ne aflăm în plin avânt al Egoului atunci când credem că unii sunt sprijiniţi şi ajutaţi, iar pe noi ne vizualizăm drept insule părăsite, eventual destinate să crească, să înflorească şi să se de­gra­deze de la sine. Aşa cum spune Osho, noi nu suntem complet independenţi niciodată, cum nu suntem nici complet dependenţi de ci­ne­va anume. Iar înţelegerea acestor concepte, exis­tente în însăşi natura vieţii, înţelegerea sşi asi­mi­larea lor corectă ne pot face fiinţe mai profun­de, contemplative, puţin mai fericite sau măcar mai puţin disperate şi înfricoşate de experienţa vie­ţii. Pământul depinde de soare, de gravitaţie, de toate mişcările din univers. Trandafirul depinde de pământ, de soare, de căldură, de umiditate. Şi noi depindem de toate acestea, dar şi unii de alţii, şi tocmai a înţelege legătura naturală dintre noi ne predispune către iubire, compasiune, înţelegere, toleranţă şi dăruire.
Natura noastră ne obligă să dăruim; noi dăruim şi dacă nu ştim asta, dar a fi conştienţi de natura noastră dăruitoare, ca şi de aceea pri­mitoare ne poate deschide unii către alţii într-un mod vindecător. Tocmai pentru că nu suntem conştienţi întru totul de legea dăruirii şi a pri­mirii, care spune că primim şi dăm continuu, noi riscăm să credem că suntem singuri, abandonaţi de oameni şi de Dumnezeu. Putem crede că numai unora le este sortit să primească, aşa cum nouă ne pare că ne este sortit să ni se ia. Egoul ne tulbură, ne îmbolnăveşte emoţional şi ne destructurează în clipa în care ajungem să căutăm o utopică stare de independenţă sau o la fel de utopică stare de dependenţă. Mulţi oameni se confruntă cu suferinţi interioare sau concrete din pricina acestei confuzii sau a neînţegerii naturii "duale a vieţii". Noi primim, orice am primi. Noi trebuie să dăruim apoi din ceea ce primim. La fel ca trandafirul, primim frumuseţe şi energie, vitalitate şi miros plăcut, iar legea vieţii ne obligă să dăm mai departe. Legea vieţii ne invită să împărtăşim ceea ce primim; să împărtăşim iubirea cu alţii. Să împărtăşim frumuseţea. Dacă visăm să avem o lume mai bună şi un mediu de viaţă mai fericit, noi trebuie să avem grijă, să fim atenţi, să le creăm celor din jur aceste trăiri. Poate că de aceea taina fericirii şi a iubirii ar putea fi tocmai puterea noastră de a le dărui celorlalţi sau de a fi "trandafirul" lor!

Maria Timuc