Mi-e foarte greu să definesc infidelitatea altfel decât din perspectiva unui contract social (acela de la ofiţerul stării civile). Nici nu ştiu, din punct de vedere psihologic, dacă acest termen este operaţional. De exemplu, dacă îi povesteşti unui al treilea (şi nu partenerului) câte ceva despre angoasele şi secretele tale, se cheamă că eşti o persoană infidelă? Dacă ar fi aşa, psihoterapeuţii ar trebui condamnaţi în corpore pentru înaintare la infidelitate. Pe de altă parte, când eşti mai infidel: când îţi oferi corpul (intimitate fizică) unui al treilea (fǎră să-i dezvălui ceva din lumea ta interioară) sau atunci când îţi oferi sufletul (intimitatea psihologică) unui al treilea, în absenţa oricărui contact fizic? Poţi fi infidel (deci culpabilizat) la nivelui intenţiei? Dacă doar îţi imaginezi că faci dragoste cu o femeie care arată trăsnet, ţi-ai înşelat soţia? Dacă visezi să fii mângâiată şi sărutată pe sâni de un bărbat chipeş, ţi-ai înşelat partenerul? Unde se trage linia? Credinţa mea este că linia se trage arbitrar. Altfel spus, nu există criterii imuabile (solide/rigide) după care comportamentele şi atitudinile să fie net delimitate. Cum ne învaţă vechiul simbol chinezesc yin-yang, în orice mare de yin există un punct de yang şi invers.
Aceasta este baza de pe care sunt înclinat să fiu permisiv (deci liberal). Mai mult decât atât, cred cu putere că singurii îndreptăţiţi şi apţi să se pronunţe asupra subiectului sunt cei doi parteneri. Oricine altcineva, oricât de apropiat, care intervine pentru a emite o judecată de un tip sau altul (“Tu ai greşit!”) îmi seamănă cu acei oameni de pe vremea Noului Testament, foarte doritori să ridice piatra şi să arunce cu ea. Atribuirea responsabilităţii celor doi parteneri nu e întâmplătoare. Cred că este datoria lor să-şi împărtăşească, să-şi clarifice şi să-şi negocieze (dacă este cazul) viziunea asupra fidelităţii în cuplu. Nimeni altcineva nu are ce căuta în această relaţie deoarece, pe scurt, nu e treaba lui! Cu toate acestea, în relaţia dintre doi oameni pot fi (adesea sunt) prezenţi zeci de oameni: figuri parentale, autorităţi religioase, purtători ai normelor sociale, prieteni apropiaţi etc. Dacă este şi cazul tău, îţi propun să examinezi pe rând opţiunile acestora, astfel încât, în cele din urma, poziţia pe care te situezi să fie a ta, în sensul de a reflecta gândirea ta individuală, liberă. Partenerii care nu şi-au asumat viziunea asupra fidelităţii, adică nu au comunicat-o explicit, clar, limpede nu au nici un drept în a o sancţiona, atunci când li se pare că celălalt este infidel. Este ca şi cum ar intra într-un joc cu reguli ştiute doar de ei, pe care le-ar dezvălui la un moment dat. Aceasta atitudine (perversă!) nu e decât o modalitate ingenioasă de a descărca agresivitatea fǎră a se simţi culpabili. Din punct de vedere psihologic, infidelitatea este mai puţin ceva ce i se întâmplă cuiva şi mai mult un proces, adică ceva ce se întâmplă între doi oameni. Acest proces este unul de echilibrare a nevoilor sau dorinţelor, ajunse la un anumit grad de tensiune. Iar pentru tensiunea existentă în relaţie nu este responsabil unul singur! Altfel, e ca şi cum ai spune că ai trecut cu maşina pe podul de la Cernavodă, dar podul are un singur capăt! Într-un exemplu ce poate părea trivial (şi care sper să fie cu atât mai sugestiv), ea (soţia) are o aventură de o noapte cu un alt bărbat pentru că nu mai putea suporta monotonia din relaţia sexuală cu partenerul ei de cuplu. Pulsiunea ei sexuală se tensionase la un grad de care soţul ei nu era deloc străin! Dacă i-ar spune (e un exemplu concret, din practica mea profesională) se aşteaptă să nu fie înţeleasă (adică soţul să nu-şi recunoască propria contribuţie), să fie blamată şi pedepsită. Şi acesta nu e decât un exemplu banal, în sensul că operează cu o singură variabilă (sexul). Să ne gândim numai la mulţimea nevoilor ce pot fi tensionate (nesatisfacute) într-o relaţie: de apreciere, confirmare, recunoaştere, respect, valorizare, acceptare, sprijin, încurajare, consolare, stimulare, autonomie, apropiere, comunicare tactil-kinestezică etc. şi la felul în care acestea pot fi intri cate pentru a avea o imagine încă de suprafaţă a dinamicilor complexe care stau la baza a ceea ce ne-am obişnuit să numim, atât de uşor, “infidelitate”. Sunt conştient că, în special pentru cei mai conservatori, felul cum prezint această problematică pare riscant sau intolerabil, însă nu pot fi altfel. Tot ce am înţeles, până în această clipă, despre complexitatea sufletului uman, mă obligă aproape să fiu permisiv şi binevoitor în termenii filosofici budiste, acesta e un fel de a practica “karuna”, compasiunea. Cum altfel te poţi raporta la cineva care luptă, uneori inconştient, pentru nevoile lui, care încearcă să facă faţa tensiunii, anxietăţii, dezamăgirii, tristeţii sau disperării cu mijloacele limitate care îi stau la dispoziţie, fǎră să înţeleagă întotdeauna ceea ce face? La ce i-ar servi să îl judeci, să îl condamni, să îl respingi? În plus, eşti sigur că stăpâneşti toate variabilele situaţiei, astfel încât să realizezi o evaluare corectă? Practica analitică m-a învăţat că noi facem aşa de mult parte unii din alţii încât, cu adevărat, nimeni nu este o insulă şi toţi suntem doar părţi ale unui vast continent. Şi atunci, cine pe cine înşeală? Cine pe cine judecă? Suferinţa cui este mai mare? Cine merită mai mult să fie pedepsit? Inteligenţa genială a celui care a fost numit Buddha (“Cel Trezit”) a produs o soluţie care se poate dovedi salvatoare şi pentru spinoasa problemă a infidelităţii în cuplu. Buddha spune că există doar suferinţă, nu însă şi un agent al suferinţei (generator/receptor). Asta nu înseamnă că nu există oameni care produc suferinţă cum, din păcate, s-a înţeles atât de greşit. Ci că oamenii care produc suferinţă sunt, în egală măsură, oameni care se confruntă cu suferinţa. Aplicată în relaţia de cuplu, această idee se traduce aşa: infidelitatea ca orientare către un alt partener (în plan sexual/ emoţional/ intelectual/ spiritual) este indicele unei relaţii aflate în suferinţă. Aceasta înseamnă că ambii parteneri suferă, cu diferenţa că suferinţa unuia poate fi reprimată, nemanifestată, inconştientă. Cel care acţionează este frecvent cel care nu o mai poate suporta, deoarece este mai vulnerabil. Într-un mod neştiut şi paradoxal, el îi oferă şi celuilalt şansa de a deveni conştient de propria lui suferinţă. Pe termen lung, acesta nu poate fi decât un lucru bun, chiar dacă pe termen scurt este ceva dureros sau tulburător.
Aceasta este baza de pe care sunt înclinat să fiu permisiv (deci liberal). Mai mult decât atât, cred cu putere că singurii îndreptăţiţi şi apţi să se pronunţe asupra subiectului sunt cei doi parteneri. Oricine altcineva, oricât de apropiat, care intervine pentru a emite o judecată de un tip sau altul (“Tu ai greşit!”) îmi seamănă cu acei oameni de pe vremea Noului Testament, foarte doritori să ridice piatra şi să arunce cu ea. Atribuirea responsabilităţii celor doi parteneri nu e întâmplătoare. Cred că este datoria lor să-şi împărtăşească, să-şi clarifice şi să-şi negocieze (dacă este cazul) viziunea asupra fidelităţii în cuplu. Nimeni altcineva nu are ce căuta în această relaţie deoarece, pe scurt, nu e treaba lui! Cu toate acestea, în relaţia dintre doi oameni pot fi (adesea sunt) prezenţi zeci de oameni: figuri parentale, autorităţi religioase, purtători ai normelor sociale, prieteni apropiaţi etc. Dacă este şi cazul tău, îţi propun să examinezi pe rând opţiunile acestora, astfel încât, în cele din urma, poziţia pe care te situezi să fie a ta, în sensul de a reflecta gândirea ta individuală, liberă. Partenerii care nu şi-au asumat viziunea asupra fidelităţii, adică nu au comunicat-o explicit, clar, limpede nu au nici un drept în a o sancţiona, atunci când li se pare că celălalt este infidel. Este ca şi cum ar intra într-un joc cu reguli ştiute doar de ei, pe care le-ar dezvălui la un moment dat. Aceasta atitudine (perversă!) nu e decât o modalitate ingenioasă de a descărca agresivitatea fǎră a se simţi culpabili. Din punct de vedere psihologic, infidelitatea este mai puţin ceva ce i se întâmplă cuiva şi mai mult un proces, adică ceva ce se întâmplă între doi oameni. Acest proces este unul de echilibrare a nevoilor sau dorinţelor, ajunse la un anumit grad de tensiune. Iar pentru tensiunea existentă în relaţie nu este responsabil unul singur! Altfel, e ca şi cum ai spune că ai trecut cu maşina pe podul de la Cernavodă, dar podul are un singur capăt! Într-un exemplu ce poate părea trivial (şi care sper să fie cu atât mai sugestiv), ea (soţia) are o aventură de o noapte cu un alt bărbat pentru că nu mai putea suporta monotonia din relaţia sexuală cu partenerul ei de cuplu. Pulsiunea ei sexuală se tensionase la un grad de care soţul ei nu era deloc străin! Dacă i-ar spune (e un exemplu concret, din practica mea profesională) se aşteaptă să nu fie înţeleasă (adică soţul să nu-şi recunoască propria contribuţie), să fie blamată şi pedepsită. Şi acesta nu e decât un exemplu banal, în sensul că operează cu o singură variabilă (sexul). Să ne gândim numai la mulţimea nevoilor ce pot fi tensionate (nesatisfacute) într-o relaţie: de apreciere, confirmare, recunoaştere, respect, valorizare, acceptare, sprijin, încurajare, consolare, stimulare, autonomie, apropiere, comunicare tactil-kinestezică etc. şi la felul în care acestea pot fi intri cate pentru a avea o imagine încă de suprafaţă a dinamicilor complexe care stau la baza a ceea ce ne-am obişnuit să numim, atât de uşor, “infidelitate”. Sunt conştient că, în special pentru cei mai conservatori, felul cum prezint această problematică pare riscant sau intolerabil, însă nu pot fi altfel. Tot ce am înţeles, până în această clipă, despre complexitatea sufletului uman, mă obligă aproape să fiu permisiv şi binevoitor în termenii filosofici budiste, acesta e un fel de a practica “karuna”, compasiunea. Cum altfel te poţi raporta la cineva care luptă, uneori inconştient, pentru nevoile lui, care încearcă să facă faţa tensiunii, anxietăţii, dezamăgirii, tristeţii sau disperării cu mijloacele limitate care îi stau la dispoziţie, fǎră să înţeleagă întotdeauna ceea ce face? La ce i-ar servi să îl judeci, să îl condamni, să îl respingi? În plus, eşti sigur că stăpâneşti toate variabilele situaţiei, astfel încât să realizezi o evaluare corectă? Practica analitică m-a învăţat că noi facem aşa de mult parte unii din alţii încât, cu adevărat, nimeni nu este o insulă şi toţi suntem doar părţi ale unui vast continent. Şi atunci, cine pe cine înşeală? Cine pe cine judecă? Suferinţa cui este mai mare? Cine merită mai mult să fie pedepsit? Inteligenţa genială a celui care a fost numit Buddha (“Cel Trezit”) a produs o soluţie care se poate dovedi salvatoare şi pentru spinoasa problemă a infidelităţii în cuplu. Buddha spune că există doar suferinţă, nu însă şi un agent al suferinţei (generator/receptor). Asta nu înseamnă că nu există oameni care produc suferinţă cum, din păcate, s-a înţeles atât de greşit. Ci că oamenii care produc suferinţă sunt, în egală măsură, oameni care se confruntă cu suferinţa. Aplicată în relaţia de cuplu, această idee se traduce aşa: infidelitatea ca orientare către un alt partener (în plan sexual/ emoţional/ intelectual/ spiritual) este indicele unei relaţii aflate în suferinţă. Aceasta înseamnă că ambii parteneri suferă, cu diferenţa că suferinţa unuia poate fi reprimată, nemanifestată, inconştientă. Cel care acţionează este frecvent cel care nu o mai poate suporta, deoarece este mai vulnerabil. Într-un mod neştiut şi paradoxal, el îi oferă şi celuilalt şansa de a deveni conştient de propria lui suferinţă. Pe termen lung, acesta nu poate fi decât un lucru bun, chiar dacă pe termen scurt este ceva dureros sau tulburător.
Adrian Nuta
DESPRE IUBIREA NONPOSESIVĂ ȘI EXUBERANTĂ
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu