Trebuia poate să fim mai întîi vinovaţi pentru a învăţa să iubim.

Am lăsat în urmă atîtea mări şi greşeli încît mă întreb, de ce trebuiau toate acestea?
 De ce ne trebuiau remuşcări pentru a învăţa să iubim?
 De ce trebuiau toate acestea, de ce? Da, trebuiau. Trebuiau, poate.
Trebuia poate să fim mai întîi vinovaţi pentru a învăţa să iubim.
Trebuia să greşim pentru a cunoaşte sfîrşitul greşelii
şi poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună că ştiu totul despre iubire şi ţărm.
Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi ce înseamnă iubirea,
pentru că nimeni n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi.
Pentru că nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decît noi cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii luminîndu-ne mîinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine.
Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie, şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra decît
iubind şi mai mult ţărmul pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?
Şi mai ales de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au fost?
Cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios.
Cînd noi n-am vrut decît să fim asemenea păsărilor cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.
Octavian Paler