luni, mai 23, 2011

Orica­re altul este la fel de fragil ca şi noi.. Să nu-l mai facem să sufere!

Mi-a spus cineva că „oamenii sunt prefăcuţi, nu se manifestă aşa cum sunt ei, aşa cum simt, nu spun ade­vă­rul, au mai multe feţe. În conse­cinţă, este imposibil să ai prieteni, pro­babil că poţi să ai doar cu­noş­tinţe. Toţi fac ceea ce fac pentru ei, nu pentru tine”. Asta mi-a amintit de remarca unui scriitor şi anume că „omul are trei feţe; una pentru fa­milie, una pentru slujbă şi alta pentru prieteni”.
Probabil că scriitorul a fost destul de optimist, căci anumiţi cercetători au constatat că „masca” este un atribut obişnuit al omului, iar feţele ar putea fi nenumărate. Probabil că omul nu are doar unul în el însuşi, cât – aşa cum am mai scris cândva – o mulţime, aşa încât mulţimea feţelor interioare face ca şi măştile sau feţele exterioare să fie la fel de multe...
Sigur că te poate întrista profund momentul în care priveşti către chipurile lumii, către aparenţă şi in­cer­titudine, către sentimentul ab­senţei adevărului sau al frumuseţii. Poate fi adevărat faptul că, aşa cum spune doctorul Hew Len, „oamenii nu fac ceva pentru voi, căci tot ce fac, ei fac pentru ei”, dar ceea ce ve­dem mai puţin, cu mult mai puţin este faptul că şi atunci când facem ceva împotriva altora, o facem împotriva noastră. Poate că ne-am simţi mai puţin debusolaţi şi mai puţin deprimaţi, am fi mai puţin cri­tici, mai puţin agresivi şi mai tole­ranţi dacă – şi în faţa evidentului atac al altuia sau al unui moment de sinceritate, nu-i aşa – am înţelege că acela face ceva împotriva lui în­suşi. Că noi ne atacăm pe noi chiar şi prin inocenta credinţă că facerea de rău, atacul, insulta, jignirea sau orice altă formă de a lovi pe cineva rămâne într-un tufiş întunecos şi secret al existenţei.
Pentru că nu ne înţelegem şi nu ne putem vedea unii pe alţii în di­men­siunea adevărată a propriei fra­gi­lităţi, ne atacăm şi ne facem rău unii altora, ne punem măşti de oa­meni puternici, de oameni mari, grei, fru­moşi, invulnerabili etc. Toate aces­te feţe aparente, care ne distrug unitatea interioară, toate aceste as­pecte ale personalităţii noastre iau cârma într-o zi şi se prefac a fi noi în­şi­ne, în vreme ce noi rămânem undeva, în umbră, ascunşi, pitiţi şi în­fri­co­şaţi de propria fragilitate. Ne este fri­că să ne arătăm sensibili şi ne este, încă, o teamă nebună să arătăm că plân­gem, că ne simţim slabi şi singuri. Ne este teamă să ne dezvăluim slă­­biciunea şi de aceea ne punem feţe peste feţe, măşti peste măşti şi facem asta până când ne uităm pe noi în noi înşine şi ajungem să ne con­fundăm cu personajele pe care le ju­căm.
Ca şi cum am fi actori, dar ui­tăm asta şi nu facem zi de zi altceva decât să rămânem în mod in­con­ş­tient în pielea personajelor. Acesta este un motiv serios care ne face vulnerabili, în vreme ce avem măşti în scopul apărării. Ne apărăm prin apa­renţe, prin feţe care nu suntem noi şi tocmai de aceea ne trezim în relaţii agresive, dureroase, în situaţii nefericite şi-n continuă stare de nemulţumire.
Mulţimea de măşti de pe feţele umane ascunde o fragilitate uriaşă. Fiinţa care joacă rolul unui puternic, arogant, agresiv, rău, bun, frumos etc. ne aşteaptă s-o recunoştem, deo­potrivă în interiorul nostru ca şi în alţii. Până când nu vom înţelege că suntem cu toţii din cale afară de fra­gili, va continua lupta dintre măşti, lupta dintre personaje. Nu pu­tem înţelege suferinţa altuia dacă nu-i recunoaştem fragilitatea. Dacă nu înţelegem „ce anume doare”, care-i partea care doare, nu avem leac pentru durerea aceea, nu avem leac pentru prefăcătorie, nici pentru manifestarea automată şi necesară a măştilor.
Într-o lume în care totul pare aparent, o lume în care dra­gos­tea, prietenia sau sufletul omenesc apar ca nişte figuri mascate, într-o lume în care suferinţa noastră pare mai mare decât a altora, iar adevărul nostru mai presus de al lor, vom continua să atacăm, căci vom vedea în oameni nişte cavaleri cu armuri de me­tal. Ne vom bucura luciferic de su­ferinţele altora, vom lovi mai pu­ter­nic şi mai dezastruos cu adevăruri iz­vorâte din evidenta subiectivitate umană, dar obiectivă în faţa ochiului minţii noastre şi vom continua să suferim... Eu cred că avem nevoie să conştientizăm fragilitatea ca trăsătură a sufletului, ca parte a existenţei umane. Fără această conştientizare, măştile se vor lovi între ele, se vor purta războaie aparente şi vom trăi urât, vom purta măşti în perso­nalitatea noastră şi asta spre nefericirea şi suferinţa tuturor. Altul, orica­re altul este la fel de fragil ca şi noi.. Să nu-l mai facem să sufere!
Maria Timuchttp://mariatimuc.blogspot.com/

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...