Capacitatea materiei de a se gândi pe sine

 Dintre toate fenomenele existente în Univers, cel mai ciudat, cel mai greu de înţeles încă şi astăzi rămâne capacitatea materiei de a se gândi pe sine. Rămâne încă greu de spus cum o lume aparent fragmentată este integrată ca o unitate continuă, cum particule aflate într-o permanentă mişcare şi schimbare generează gânduri, sentimente, amintiri, impresia unei lumi statice. In actul gândirii nu culegem decât idei şi sentimente, fără a sesiza atomii, reacţiile biochimice, impulsurile electrice implicate în geneza lor. Nu se ştie încă unde şi cum are loc integrarea fenomenelor bioelectrice şi biochimice în procese psihice. S-a emis ipoteza generării de către creierul nostru a unui câmp mental. Ca fenomen continuu, câmpul mental ar putea oferi acelaşi caracter de continuitate şi proceselor discontinue din creier, în alţi termeni, ar putea să determine unitatea constienţei. După cum vedem, în cunoaşterea gândirii suntem încă pe terenul ipotezelor, iar ceea ce cunoaştem nu reprezintă decât fenomene. Esenţa încă ne scapă. Creierul pare să continue să rămână "cea mai mare sfidare a biologiei şi. a ştiinţei", după cum ne spune Steven Rose.

 Ne-am putea întreba şi noi, asemenea lui Schrodinger, dacă nu era posibil ca gândirea să nu apară în evoluţia materiei. Fără îndoială că gândirea nu a apărut numai pentru a nu rămâne "spectacolul lumii fără spectatori", numai pentru a ne putea vedea pe noi înşine ca într-o oglindă. Dacă numai omului i se atribuie capacitatea de a gândi, se înţelege că lumea ar fi putut exista şi fără noi. Ar fi existat oricum, cu sau fără noi, dar omul am putea spune că a animat Universul prin gândirea sa, trimiţând întrebări până în depărtările astrale, nesatisfăcut de singularitatea sa cosmică. "Prin sine însuşi fiecare om este o întrebare pusă lumii'', ne spune Jung. Pentru înţelegerea unor laturi încă puţin explorate ale gândirii, vom face o succintă prezentare a fundamentelor sale fiziologice. Deţinem astăzi o serie de date ştiinţifice privind substratul biochimic al gândirii. Memoria, sentimentele, ideile, dorinţele - într-un cuvânt, întreaga activitate psihică - are şi un substrat biochimic. Se cunosc în prezent o mulţime de substanţe cu rol în transmiterea influxului nervos. Aceste substanţe, considerate ca "suporţi ai gândirii", sunt peptide formate din lan(uri de aminoacizi. Prin intermediul lor sunt executate toate comenzile plecate din creier. Sinteza lor se petrece în neuroni. O activitate psihică intensă presupune o sinteză crescută. Ideile noastre obţin, conform acestor date, un su-port molecular, anticipat încă de Huxley prin ipoteza "moleculelor ideogene". Dar nu ştim şi cum sunt ordonate, transformate în chei specifice ideilor învăţate, impuse prin cultură etc. Fiecare informaţie nouă obţine o expresie biochimică proprie, în aşa fel încât să fie scoasă la nevoie din "cartoteca" creierului. O idee ajunsă în câmpul atenţiei noastre este codificată mai întâi electric, apoi biochimic şi dacă ne captează interesul este stocată în memorie. Calea inversă ne va conduce din nou la idee. Vom observa de aici relaţia reciproca: idee --> creier --> idee Pentru a ne face şi mai înţeleşi, putem spune că o idee emisă sau purtată de o sursă este percepută şi păstrată de creier numai prin ''sculptarea" sa într-o formă materială concretă. Gândirea nu reprezintă decât o convertire a acestor expresii concrete în idei.

Constantin Dulcan Inteligenta materiei