De pe plajă, se aude acum o larmă veselă.
De dimineaţă, părea că se înnorează.
Apoi, cerul s-a limpezit şi toţi s-au repezit să profite de vremea frumoasă.
Ce-ar fi să mă ridic de pe scaun, fără să mai aştept amiaza, şi să-i imit? E foarte simplu.
Las deoparte "răfuiala" mea cu specialiştii în antichitate, proiectată pentru această vacanţă (deocamdată, îmi adun gândurile), închid uşa după mine, mă întorc în "actualitate", cobor scara, predau cheia la recepţie şi ies, prin mica grădină a vilei, chiar în faţa treptelor de ciment ce coboară, de pe faleză, pe plajă. Acolo... nisipul, stâncile, marea, abrutizarea luminoasă a
ceasurilor petrecute pe plajă ori în apă.
Certitudini! Nici o îndoială! Şi de ce nu?
Tinereţea s-a dus. Nu mai sunt decât o epavă a ei. Dar e vară, cerul e tânăr, marea n-are azi nici un rid. Stai lungit pe nisip şi nu te mai gândeşti la nimic.
Sau te azvârli în apă şi singura preocupare e să urmăreşti ritmic braţul care se ridică în lumină, pentru a se afunda în apă, după o clipă, din nou. Adevărul e că aici, la mare, totul se simplifică. Dispar miile de lucruri mărunte care-mi îmbâcsesc ziua în Bucureşti. Dintr-o dată, redescopăr că esenţiale sunt doar viaţa, iubirea şi moartea. Restul e spectacol. Alergătură. Amăgire. Şi ar avea vreun sens să protestezi? Nimeni nu ne-a făgăduit nimic la naştere. Dumnezeu nu ne datorează nimic, orice reproş ar fi ridicol.
Octavian Paler
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu