Postat Maria
Știu că de la teorie la practică este cale lungă deoarece nu cunoaștem rațional, comportamental, atitudinal cum să facem și nici nu ne ascultăm intuiția sau sinele care ne spune ce și cum.
Așa că dragilor universul mi-a dat și informații și experiențe și cunoaștere ca să pot spune că abia acum am pus punctul pe „I” în acest proces deschis de cel puțin 10 ani. Este un proces dificil și ajungi să-l împlinești doar dacă vrei cu adevărat, cu toată ființa, cu toate eforturile și consecințele care apar.
Acum 10 zile am achiziționat o carte care mi-a atras atenția de pe site-ul unui prieten drag(Gașpar) care are titlul: Primește iubirea pe care o dorești, de Harvile Hendrix, Editura Herald. O deschid din întâmplare și citesc o frază: „Creierul nostru vechi, captiv în eternul acum și prea puțin conștient de existența lumii din afara noastră, încearcă să recreeze mediul din copilărie, iar motivul pentru care creierul vechi încearcă să reînvie trecutul nu ține de obișnuință sau de compulsie oarbă, ci de nevoia acută de a vindeca răni vechi din copilărie.”
Zic în sinea mea asta e, acum să înțeleg cum vine asta și cum se vindecă real și total aceste răni? Citesc rapid, în câteva ore o devorez apoi liniște. Realizez că prin tot ce m-am străduit până acum de fapt am făcut o părticică foarte mică din acest proces de vindecare a copilului interior. În aceeași zi mă tai la un deget, adică îmi iau pielea de pe el cu un cuțit. De obicei nu dau cu alifii, cu nimic las corpul să lucreze cum știe să se repare, așa am făcut și acum. Citeam și mă uitam la rana mea cum corpul secreta ca un fluid care a acoperit locul rănit. Citesc și înțeleg cum nimic din exterior nu poate vindeca o rană și așa apare iluminarea pe acest subiect.
Știu că creierul uman nu face distincția dintre o rană fizică și o rană emoțională și acum prin această experiență se leagă tot ce știam teoretic. Rana emoțională se vindecă tot din interior spre exterior prin dăruire și iubire. Așa cum corpul fizic din interior dăruiește spe exterior acel fluid vizibil așa și mintea noastră secretă o anumită energie din interior spre exterior pentru a vindeca o rană emoțională. Acea energie se crează prin intenție, atenție și acțiune conștientă.
Și acum haideți la treabă. Am să vă explic în linii mari ce și cum am înțeles și făcut eu și apoi fiecare căutați cartea documentați-vă, acționați și veți vedea miracolul autovindecării rănilor emoționale, adică a reintegrării sinelui pierdut și a acceptării ființei voastre divine.
În primii 7 ani din viața noastră sistemul nostru limbic înregistrează tot ce se întâmplă în afara noastră precum o cameră de luat vederi. Începând de la ce vorbesc și cum se comportă cei din jur cu noi până la cum se comportă cei din jur cu ei și cu alții și așa mai departe. Așa că imaginați-vă câți megabiți de informații avem stocate acolo?
Tot în acea perioadă avem nevoie de multă atenție și afectivitate de la cei din jur mama, tata, frați, bunci. În același timp ceilalți au și ei dreptul să-și satisfacă diverse nevoi , iar când sunt cu ei nu mai pot fi în contact cu noi cei mici și, astfel apare disconfortul la nivel mental și afectiv.
Cum cei mici așteapă non stop atenție oare ce se întâmplă în creierașul lor atunci când adulții reprezentativi (mama și tata) nu le satisfac nevoile principale? Apar niște stări care se traduc prin: dacă nu e lângă mine cât și când vreau eu înseamnă că nu mă vede, nu sunt important, sunt urăt, etc.( astea sunt cogniții explicate acum, nu gândite atunci)?
Ca copil simțim disconfort când nu avem ce ne dorim. Atunci când ai acel disconfort, sistemul limbic intră în acțiune secretă cortizol (hormonul stresului) și uite așa de fiecare dată când mama nu e lângă tine secreția de cortizol crește, apar frici, temeri, stări de anxietate și se creează o rană emoțională.
Ok. Am creat aceste răni atunci prin acele nevoi primare nesatisfăcute, dar cum putem să le vindecăm? Am aflat în sfârșit cum. Cu ajutorul relațiilor. Se pare că nevoia principală a noastră a oamenilor este să ne dezvoltăm prin conectare, comuniune, atingere, mângâiere, comunicare cu ființe asemenea nouă. Deci asta e soluția. Bine spus dar cum facem asta când nici noi, nici cei cu care suntem nu avem cunoașterea necesară de a face asta?
Din tot ce am înțeles și cum am lucrat vă voi transmite și vouă în următorul articol. Până atunci întrebați-vă părinții – dacă mai sunt- sau rudele, cum erați când erați mici începând cu prima lună și până la 6-7 ani:
– ce vă plăcea să faceți și cum; cu cine stăteați mai mult cu mama sau cu tata; dacă plângeați mult sau nu; dacă erați bolnăvicoși sau nu; dacă atunci când vroiați ceva insiatați sau nu; dacă erați bătuți de ceilalți copii sau băteați voi pe alții; dacă vă era frică și de ce; adormeați ușor sau greu; erați curajoși sau nu; intrați ușor în legătură cu alți copii sau greu; mâncați sau făceați mofturi; etc. Mult succes
Cu drag din cunoaștere și iubire pentru cunoaștere și iubire
Autor articol: Psiholog Niculina Gheorghiță
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu