Iubirea are inteligența ei, felul ei de a vedea, de a percepe, felul ei de a înțelege viața, felul ei de a pătrunde misterul existenței. Poetul e mult mai aproape de asta decât filosoful. Iar misticul este chiar în templu. Poetul este pe trepte, iar filosoful este departe. El cel mult se poate apropia de alee, dar niciodată de trepte. El continuă să dea târcoale templului, studiind pereții exteriori, și ajunge să fie atât de vrăjit încât uită de tot că pereții exteriori nu sunt adevăratul templu și că zeitatea e înăuntru.
Poetul ajunge la ușă, dar ușa e atât de frumoasă încât îl hipnotizează. El crede că a ajuns – ce poate exista mai mult de atât? Filosoful se pierde tot încercând să ghicească ce se află înăuntru. El nu se duce acolo, el doar gândește, filosofează. Poetul încearcă să pătrundă misterul, dar se împotmolește la ușă. Misticul intră în chiar sanctuarul templului.
Calea este iubirea, și calea este inteligența iubitoare. Când iubirea și inteligența se întâlnesc, se creează un spațiu în care tot ce este cu putință omului poate deveni realitate. E nevoie de o inteligență iubitoare. Inteligența singură devine intelectuală, iubirea singură devine sentimentalism, dar inteligența iubitoare nu devine niciodată intelectuală sau sentimentalism. Ea îți conferă un nou gen de integritate, o nouă cristalizare.”
Osho
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu