Postat Maria
SĂ NU NE TEMEM SĂ IUBIM
SĂ NU NE TEMEM SĂ IUBIM
Viaţa presupune moartea şi invers.
Viaţa este de nedefinit, nesfârşit de
intensă şi extinsă, iar omul o poate percepe doar
dacă intră în jocul dihotomic de a şti că
trebuie să moară şi de a nu vrea să ştie
acest lucru [Cfr. V. Albisetti, Pentru a fi fericiţi.
Note de psihoterapie pentru toţi, Editura Pauline, Bucureşti,
2004.]
Nu putem vorbi de iubire,
dacă nu vorbim de suflet şi de condiţia umană.
Deja este depăşită ideea că persoana
este o paradigmă statică, fixă. Nimic nu este mai
dinamic, mai liber, mai deschis decât curgerea vieţii.
Iubirea îşi are rădăcinile
în existenţa umană, tocmai acolo, în inconştient,
acolo unde contrariile se unesc, unde graniţa dintre boală
şi integritate se dovedeşte a fi labilă, unde capacitatea
de a judeca dispare, dar unde se poate şi trebuie să
fie căutată originea nemulţumirii faţă
de viaţă, a nostalgiei, a sentimentului de singurătate,
a dorinţei de împlinire, de desăvârşire, acolo
unde se găseşte originea suferinţei umane şi,
la urma urmei, sensul vieţii, infinitul, punctul de plecare.
Toate acestea sperie. Ştiu. Şi poate,
de aceea, pe de o parte, suntem sfătuiţi să trăim
iubirea aşa cum e, ca şi cum singura noastră datorie
ar fi să o trăim în mod pasiv, iar pe de altă parte,
suntem sfătuiţi să recurgem la cele mai mediocre
modalităţi operative ale practicii amoroase. Nu cred
nici în prima, nici în a doua variantă. Căci ambele
sunt dictate de teamă.
Aş vrea să-mi conving cititorul să
aleagă o altă posibilitate: lipsa de teamă. Să
nu se teamă să se adâncească în această lume
complexă a iubirii, căci este fecundă şi esenţială
în viaţă. Pentru că a pătrunde în această
lume înseamnă să pătrundem mlăuntrul nostru,
să ne înţelegem adevărata condiţie, să
trăim situaţii psihice şi spirituale aparte, în
care fiecare să-şi întâlnească, reflectat ca într-o
oglindă, propriul eu; în care omul trăieşte experienţa
limitei şi îşi „încearcă", îşi sporeşte
cunoaşterea de sine. Cine fuge, evadând în sex, promiscuitate
sau teamă de suferinţă, este bolnav, se teme de
viaţă.
Iubirea este risc. Riscul de a te pierde în celălalt
fără să te mai regăseşti, riscul de a
te opri, dar e şi posibilitatea de a te adânci în celălalt
şi a şti să vă regăsiţi, împreună,
mai plini de viaţă.
Iubirea este descoperire, înseamnă să
joci cu cărţile pe faţă când toată lumea
din jur ne învaţă să ne ascundem, să ne protejăm,
să folosim orice mijloc ca să nu ne expunem, să
nu fim răniţi, ucişi, cumpăraţi.
Iubirea este adevăr. Nu iubeşte subterfugiile,
compromisurile, comunicarea dublă, triplă. Este directă
şi merge la esenţă.
Iubirea este proiect. Este menită morţii,
dacă nu este inserată într-un itinerar, dacă nu
face parte dintr-un drum ce urmează să fie străbătut.
Iubirea este alegere, înseamnă să nu
acceptăm pasivi ceea ce ni se propune, ci să alegem
să avem un rol activ, creativ în formarea relaţiei,
să nu alegem drumul cel mai comod, ci pe cel
care duce la adevărata comuniune, mai întâi a minţilor,
apoi a trupurilor.
Iubirea este demnitate. Nu acceptă ceea ce
vine din întâmplare, nici nu umple cu sex golul interior, ci are
respect faţă de sine, faţă de propria unicitate.
Iubirea este integritate. Niciodată o relaţie
adevărată ă& iubire nu produce rupturi
sau răni propriei identităţi, dimpotrivă,
o împlineşte, o face să crească.
Iubirea înseamnă a da sens. A trăi experienţa
iubirii înseamnă a deveni o verigă din lanţul semnificaţiilor
pe care le capătă viaţa fiinţelor vii.
Iubirea este cunoaştere. Datorită ei,
putem deveni părtaşi la înţelepciune, putem cunoaşte
drumuri noi, care altfel ar rămâne necunoscute, putem ajunge
la noi înşine.
Dar pentru toate acestea există şi reversul
medaliei.
Iată de ce iubirea este şi libertate.
Libertatea de a trăi sau de a se îmbolnăvi, de a muri.
Depinde de noi. De gradul nostru de nevroză depinde cum,
când şi cât putem sa înaintăm în iubire, deoarece a
iubi este o capacitate. Nu este un dar gratuit, nu este pentru
toţi. Sau, mai bine spus, toţi putem să iubim,
această facultate stă în puterea noastră, dar puţini
sunt cei care o caută, o găsesc, o practică, deoarece
capacitatea de a iubi merge mână în mână cu capacitatea
de evoluţie personală. Nici una, nici alta nu vine în
mod gratuit, ca un dar din afara noastră, un dar ce poate
ajunge la toţi, un eveniment extraordinar. Nimic nu exista
în exteriorul propriei persoane. Exteriorul nu este decât reflectarea
a ceea ce este în interiorul nostru. Sau, în orice caz, este ceea
ce percepem.
Doar cunoscându-ne pe noi înşine putem cunoaşte
iubirea.
Pentru că e acelaşi lucru.
Valerio Albisetti Valerio Albisetti
Valerio Albisetti Valerio Albisetti – IUBIRE
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu