Postat Maria
Nu iubim încă pe nimeni, căci iubirea nu poate fi recunoscută. Nici pe altcineva, nici pe noi înşine! Ne urâm trupul, de fapt, pentru că el este semnul sfârşitului. De aceea putem foarte uşor să ucidem, pentru hrană, pentru perpetuarea speciei, pentru orice. Semnul acestei identificări este sexualitatea primară, animalică, şi ea, desigur, un aspect parţial al iubirii. Singura provocare este a rămâne în viaţă. Suntem doar un corp din carne şi sânge şi nimic mai mult. Una cu densitatea! Suntem identificaţi cu aspectul nostru cel mai limitat.
La nivelul identificării cu rolurile noastre, după ce prioritatea supravieţuirii a fost cumva asigurată, iubirea capătă un aspect mai complex. Odată cu nenumăratele răspunsuri la întrebarea «cine sunt eu», umanitatea trăieşte nenumărate forme parţiale ale iubirii. La baza tuturor acestor forme stă polaritatea fundamentală masculin-feminin. Trăim toate rolurile, masculin şi feminin, în mii de forme. Ne iubim soţiile şi copii, prietenii şi «ceea ce este al nostru», ca şi cum am fi noi înşine. Este, de fapt, o extensie a identităţii personale, de la aspectul strict corporal, la lucrurile şi fiinţele pe care le percepem mai mult sau mai puţin ca fiind «ale noastre». Este o expansiune a adevărului personal. Trăim direct faptul că ne pasă de altcineva, decât de propria nostră supravieţuire, la fel de mult. Începem să umplem sentimentul golului interior cu iubirea pentru perechea noastră. Credem că iubirea pentru celălalt va umple acest gol. Şi, într-un fel este adevărat, căci sentimentul rupturii primordiale pare a se atenua în clipele de iubire. Şi nu doar atunci când este vorba despre iubirea într-un cuplu, ci şi în cazul iubirii pentru un copil sau altcineva apropiat. Trecem deci prin mii de roluri, şi fiecare înseamnă trăirea a mii de forme ale identităţii, adevărului personal şi iubirii. Dar la baza acestei experienţe stă polaritatea fundamentală masculin-feminin şi căutarea întregirii în celălalt. Este etapa în care transformarea începe să aibă loc în cadrul relaţiei cu celălalt.
Foarte interesant este faptul că aceast aspect al iubirii îmbracă de multe ori forma dependenţei. Depindem de ceea ce ne este sau nu dăruit de către celălalt. Iubirea aceasta este de fapt un schimb energetic. Căutăm înafara noastră ceea ce nu ne putem încă dărui singuri. Credem că suntem incompleţi, că ne lipseşte ceva, căci păstrăm în adâncurile noastre sentimentul nedesluşit că am fost, cândva, cumva, compleţi.
Paradisul pierdut!
Devenim căutătorii iubirii într-un partener, într-un copil, într-un prieten, într-un animal, din pricina acestui sentiment de incompletitudine. Adevărul nostru parţial despre noi înşine, identitatea noastră parţială, ne împiedică să trăim iubirea completă în interior. Astfel că proiectăm înafară ceea ce ni se pare că lipseşte. Sigur că iubirea pe care o găsim înafară este şi ea incompletă. Astfel că ne întoarcem de mii de ori pentru a juca alte roluri alături de sufletele apropiate nouă. Unii altora ne suntem copii şi amanţi, mame şi fraţi, prieteni şi duşmani de moarte, în vieţi succesive. Dansul identităţilor succesive se împleteşte astfel cu dansul emoţiilor din ce în ce mai complexe.
Uneori revenim în roluri asemănatoare de multe ori, atunci când credem că avem ceva de rezolvat într-o relaţie, atunci când suntem purtătorii unei vinovăţii, a unei datorii, a unei răzbunări, a unei iubiri neîmplinite. Sau atunci când credem că putem ajuta pe cineva. Aceasta este karma.
Nu suntem condamnaţi la karma, ci ne-o alegem singuri în funcţie de felul în care ne judecăm pe noi înşine şi viaţa în care am fost. Dar ceea ce contează aici este faptul că trăim un nou aspect, mai larg, al iubirii. O nouă formă. Cu cât identitatea şi adevărul nostru devin mai largi, cu atît forma iubirii trăite aste mai largă. Iubirea, în care sunt parte corpul, energiile noastre corporale şi emoţiile noastre, ne conduce într-o zonă a experienţei în care umanitatea a stat mii şi mii de ani. Pendularea între iubire şi frică – frica nu este decât absenţa iubirii – este semnul acestei etape a experienţei noastre umane. Tot ce nu iubim, respingem. Iar ceea ce respingem şi considerăm străin de noi, ne înspăimântă. De aici la a considera o ameninţare aceste lucruri nu mai este decât un pas.
Această treaptă a identificării, extraordinar de complexă, ar merita o analiză largă, căci înlăuntru este toată diversitatea inimaginabilă a vieţii. Credem că suntem una nu numai cu trupul nostru, cu aspectele noastre care sunt infinite, dar şi cu emoţiile generate de aceste roluri. Devenim apărătorii nu numai ai iubitei, familiei, copiilor noştri, dar ai ţării noastre, rasei noastre, culturii, religiei, istoriei, a tot ceea ce ni se pare că ne reprezintă, că seamănă cu noi, şi duşmanii neînduplecaţi a tot ceea ce pare că ni se opune. Este mereu o chestiune de identitate şi adevăr asumat, reflectate în ceea ce iubim sau nu. Limitele pe care ni le stabilim sunt acelea izvorâte din ceea ce ne place sau nu, din ceea ce percepem ca făcând parte din noi sau nu.
Acelaşi lucru se petrece cu emoţiile noastre, pe care le împărţim în plăcute şi neplăcute. Dar, în mod paradoxal, cu cât respingem mai mult din experienţă, cu atât mai multe sunt emoţiile având culorile fricii şi anxietăţii. Cu cât plasăm mai mult înafara noastră, cu atât frica este mai mare.
Apoi urmează nivelul cel mai interesant, cel al spaţiului mental. Căci mintea este instrumentul fabulos de articulare a realităţii dense de când ne încarnăm pe această planetă. Mintea a crescut odată cu noi, ne-a însoţit în toate procesele noastre. Cu ajutorul mintii am operat în interiorul dualităţii. Eu – celălalt, înăuntru-înafară, cerul-pământul, spirit-materie. Atât de mult am lucrat cu acest instrument destinat iniţial supravieţuirii fizice, încât am ajuns să credem că noi suntem chiar procesele noastre mentale. Iluzia este perfectă. Sentimentul adânc al «lumii de dincolo» ne însoţeşte mereu, dar sub forma unei frici, căci mintea se teme de tot ceea ce nu poate administra. Partea din noi pe care am uitat-o e mai străină ca niciodată. Atât de strâină încât am ajuns uneori să o negăm complet. Ateismul e forma supremă a negaţiei de sine.
Pe această treaptă a evoluţiei noastre ne identificăm, pe lângă corporalitate, sexualitate, roluri şi emoţii, cu sisteme de gândire. Înglobăm în identitatea şi adevărul nostru în expansiune ceea ce credem despre noi înşine şi despre întreaga realitate. Ne definim prin modul nostru de gândire, prin realitatea noastră culturală şi ideologică. Este timpul identificării cu filosofii, sisteme de credinţă, concepte despre fiinţă şi univers, cu dogme religioase, politice şi militare, identitatea noastră înglobează acum idei despre cine şi ce este, construim întregi ierarhii de valori morale şi de orice fel. Este nivelul ştiinţei care se luptă pe viaţă şi pe moarte cu misticismul, al religiilor care ucid în numele credinţei, al fanatismului în numele căruia se poartă războaie. Este timpul umanităţii care se teme de extratereştri – străinii, necunoscuţii, umbrele – asta după ce am purtat bătălii intense în toată istoria. Mintea, care orchestrează tot acest spectacol interior al conştiinţei, devine stăpâna absolută a jocului. Iubirea pare să fi dispărut cumva în faţa acestei avalanşe a raţionamentului rece. Dar nu este aşa, căci minţile cele mai strălucite descoperă singure propriile limitări ale acestui mod de a percepe, de a evalua existenţa.
Ele, minţile cele mai strălucite, descoperă cumva algoritmul straniu al experienţei omeneşti şi percep felul în care identificările noastre succesive creează marele joc. Este punctul în care devine posibilă alegerea între a judeca realitatea şi a o accepta, şi a o simţi. Este punctul în care devine posibilă acceptarea revelaţiei că dincolo de toate rolurile pe care le-am jucat vreodată, dincolo de corpuri şi de emoţiile noastre, dincolo de ceea ce gândim, există o realitate mai largă pe care o putem trăi. Este marea transformare pe care o trăim. Este recuperarea unui nivel al iubirii care nu a mai fost disponibil pentru umanitate de când a început jocul cosmic al încarnărilor.
În clipa în care reuşim să facem schimbarea de la a gândi realitatea la a simţi realitatea «cu inima», descoperim, dincolo de orice teorie sau dogmă, din propria experienţă, că noi am fost mai mult decât rolurile noastre, am fost actorii. Şi, mai mult decât emoţiile noastre, am fost creatorii lor. Mai mult decât gandurile noastre, am fost întotdeauna stăpânii spaţiului nostru interior. Doar că uitasem acest lucru, cuprinşi în vârtejul identificărilor noastre cu diferitele noastre aspecte.
Descoperim, deasemeni, adevăratele dimensiuni ale iubirii, în cuplu şi în orice relaţie, căci putem simţi, în spatele rolului, sufletul celui pe care-l iubim. Intervine nevoia disperată de adevăr complet, de sinceritate, de contact total cu celălalt, dincolo de toate măştile pe care le-am purtat vreodată.
Descoperim că «iubita mea», «copilul meu», «tatăl meu» sunt de fapt suflete ca şi noi, complet libere, aflate în propria lor experienţă, mai mult sau mai puţin conştientă, care nu ne aparţin în nici un fel, care nu ne datorează nimic şi cărora nu le datorăm nimic, pentru că totul a făcut parte din jocul acestor roluri pe care le-am jucat cu toţii.
Descoperirea că nimeni nu e vinovat cu nimic, că nimeni nu a fost ucis vreodată, căci moartea e o iluzie ce vine din identificarea cu corpurile, că nu există vinovaţi şi vinovăţii, că nu e nimic de salvat, de ajutat, aceasta descoperire aduce cu sine acest nou nivel al iubirii faţă de sine şi faţă de ceilalţi.
Iubirea nu mai este un troc, pentru că nu mai e nimic de câştigat şi nimic de pierdut, nimic de aşteptat în schimbul iubirii. Este faimoasa iubire care nu cere nimic în schimb şi care poate veni numai din trăirea directă a Adevărului, a cine suntem cu adevărat, din descoperirea adevăratei noastre identităţi de fiinţe inefabile care participă la jocul cosmic al încarnării. Dincolo de acest nivel al inimii, pe care îl putem numi şi nivelul lui Cristos, sau nivelul de conştiinţă cristică, se află eliberarea adevăratelor noastre puteri de creaţie liberă. Descoperirea Creatorului din noi care se experimentează pe sine în deplină conştienţă şi libertate!
Horia Turcanu
Sursa: www.calatoriainimii.net
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu