Cui nu i-a răsărit în cale măcar o singură dată în viață un om, o situație, o întâmplare fantatiscă, ceva ce i-a dat peste cap toate așteptările, toate înțelegerile, toată logica și înțelepciunea?

Postat Maria

 

”În clipa în care cineva își ia un angajament definitiv, și Providența se pune în mișcare. Se întâmplă tot felul de lucruri care altfel nu s-ar fi petrecut nicicând...incidente sau întâlniri neprevăzute ori ajutor material la care nimeni n-ar fi visat să îi apară în cale”, spunea Goethe! Providența pare să țină ochii deschiși permanent, să vadă dacă ne luăm angajamentul, dacă vrem și dacă cerem decisiv, definitiv, hotărât anumite lucruri pentru noi. Trebuie să ”ne luăm un angajament definitiv”, spune Goethe, pentru ca universul să se miște întru împlinire și pentru ea. Apoi, avem nevoie să îngăduim ca ceea ce am cerut, ceea ce am vrut să și vină spre noi. Cine știe de unde și cum se poate întâmpla un miracol? Cui nu i-a răsărit în cale măcar o singură dată în viață un om, o situație, o întâmplare fantatiscă, ceva ce i-a dat peste cap toate așteptările, toate înțelegerile, toată logica și înțelepciunea? Cine nu s-a întânit măcar o dată cu șansa, cu omul prin care ea a intrat în existență ca o regină în casa micului cerșetor?

Dar, de câte ori am ratat noi șansa, de câte ori am trecut pe lângă Providență și pe lângă brațul ei frumos ca pe lângă un obiect invizibil, ca pe lângă o cutie goală, căci în acele momente eram – poate – prea închiși în propriile minți, prea ocupați să ne plângem de milă și să ne scufundăm în nostalgii lăuntrice, a căror recompensă măruntă ne-a umplut atât de des existența? Sunt întâlniri ale vieții atât de tulburătoare, încât se poate ca apariția lor să ne zdruncine toate reperele și, pentru că nu izbutim să deosebim copacii de pădure, Grația divină trece pe lângă noi ca o căruță stricată! Nu recunoaștem întotdeauna, unii de cele mai multe ori, mâna întinsă a șansei și o lovim, o ignorăm sau încercăm din răsputeri s-o negăm și s-o distrugem. Vin în viețile noastre iubiri pe care, netrâindu-le la vremea lor, neânțelegându-le prezența, uitând, poate, că noi le-am cerut cândva, le ratăm pentru totdeauna. Noi suntem ființe unice, irepetabile; nici unul dintre noi n-a mai fost vreodată în forma umană de acum, nici nu va mai fi vreodată. Un gunoier, un savant, un copil autist, un bărbat mic de statură; oricine am fi și orice am face, suntem unici și irepetabili. Nu știm cine suntem cu adevărat și care-i scopul existenței noastre, dar – cu certitudine – am putea să ne ghidăm după această muzică fantastică, adesea nostalgică și dramatică, dar uneori mai frumoasă decât toate frumusețile lumii, a providenței, care se aude pe oriunde pășim. Să ne ascultăm sufletul mai mult ar însemna să ascultăm și chemările ce ne parvin din lume sub forma unor invitații banale la cină, a unei intuiții de a ieși la o plimbare într-o zi ploioasă, a simplei dorințe de a nota o idee. În orice amănunt se poate ascunde întâlnirea noastră cu șansa; uneori putem refuza întâlnirea și, din păcate, ea nu se mai repetă niciodată în aceeași formă. Căci, dacă noi suntem unici, unice sunt și manifestările gândurilor noastre, unice sunt și șansele ce străbat existența, unic e fiecare surâs al nostru, unică e expresia chipului în fiecare clipă, unic e tot ce ne înconjoară! Să învățăm să ne recunoaștem șansele, să fim mai atenți la oamenii din apropierea noastră, la ceea ce ne dăruiește fiecare, la ceea ce adaugă fiecare prin prezența sa, căci aici, întotdeauna lângă umerii noștri, la distanță de o respirație doar, se poate să fie tot ce am căutat o viață întreagă sau tocmai ceea ce avem nevoie în acest moment.

Maria Timuc