Postat Maria
Cea
mai mare provocare a timpului pe care il traim este sa impacam cele
doua laturi ale fiintei umane : gandirea , egoul care ne spune sa
analizam toate trairile noastre si sa alegem ceea ce nu poate sa ne faca
rau noua si celor din jur, pe de alta sufletul care ne indeamna sa
traim total si fara teama ceea ce simtim.
Le putem impaca fara a simti ca ne divizam din nou, le putem impaca fara a afecta echilibrul fragil ?
Maria
" Am o vaga banuiala ca filozofi, intelepti, inaltati, si o mare de
oameni din toate vremurile cautand mai direct sau mai sub umbre
sensurile vazute sau simtite ale vietii si-au pus adesea intrebarea ce
are in comun mintea cu iubirea. Nimic spune OSHO si posibil sa aiba
multa, foarte multa dreptate. Dar … Poti iubi cu o parte a ta ? Poti
iubi cu gandul separat, cu sufletul separat, sau fizic vorbind, intreg
trupeste fiind, poti sau te poti darui mangaierilor cu o mana sau cu un
deget? Poate mintea noastra a se ocupa doar de practic, material iar
inima sau sufletul sa alerge pe fiori de sentimente?. Eu cred ca nu.
Cred ca iubirea (ca si ura care e la fel de vie si prezenta in noi si
noi alegem- dar e un sentiment de care vorbim mult mai putin) o simti, o
darui, o primesti prin tot ce insemni ca fiinta, mai mult sau mai putin
perceptibil, mai mult sau mai putin constient, mai mult sau mai putin
fizic , mai mult sau mai putin …
Nimeni nu isi construieste un zid impotriva iubirii, nici cei mai lucizi, nici cei raniti, nici cei tradati sau mai bine zis nimeni nu isi baricadeaza total inima in umbra mintii spre a fugi de iubire. In inima (eu cred ca si in mintea) fiecaruia exista o lumina , o flacara de dor si de asteptare , un gand tainic si mladios , un firicel de nisip lasat acolo cu gandul tainic ca va deveni, candva, o perla a iubirii.
E adevarat ca fiecare simte asta si isi asterne gandurile si faptele intr-o parte (spre deschidere) sau alta (spre o vesnica pastrare la nivelul firului de nisip) dupa cum simte si cum e el atunci dar… firul exista, face parte ,cred, din energia primordiala a fiecaruia (mi-e greu sa accept idea ca acel fior de energie ce sta la baza mea nu are o farama de vesnica iubire)
Iubim fara minte ? Cred ca iubirea trebuie sa fie deasupra raului, deasupra a ceea ce afecteaza echilibrul din noi si din jurul nostru, dincolo de zonele de umbra si temeri. Cum facem asta fara a gandi, fara a alege? OK , simtim ca iubim, ca daruim ce e bun in noi, ne simtim inaltati si puri cu cerul instelat deasupra noastra dar… ceea ce dam arde totul dincolo de limitele relatiei in care suntem, otraveste suflete (poate unele slabe ce se inchid), aduce lacrimi ascunse in perne vechi. Nici macar nu se pune problema daca merita sau nu (iubirea noastra e unica, sublima, irepetabila), nici macar nu ne amintim ca ceea ce daruim ni se intoarce (doar daruim la baza sentimente pure de iubire).
Nu daruim cu adevarat? Nu suntem plini de iubire ca sa o primim? Sau … nu iubim cu mintea de teama ca ratiunea va naste ura? Cred ca mereu daruim ce e in noi si acolo e mereu alb si negru, cred ca suntem cei ce alegem ce daruim, ce asteptam, ce visam ce ne dorim pentru noi si pentru cei de langa noi si cei ce trebuie sa simta ce inseamna a face acele alegeri pentru echilibrul nostru si echilibrul care e in jurul nostru.
Si atunci … gandim. Fara a ucide ce simtim, fara teama (sau cu prea multe temeri), mai pasional sau mai rece, punand in balante de noi simtite, alb, negru, vis, cosmar, eu, tu ,noi,ei, sau orice fir de nisip ce poate fi mai greu ca o stanca , punem in balanta legii morale din noi si …alegem. Cu mintea, cu inima, cu mainile si sanii, cu ochii luminosi sau inlacrimati alegem si traim ceea ce alegem. Nu cred ca ce am scris e o lege sau un dat (imi place sa cred ca e un simplu mod de a vedea lucrurile sau mai bine zis de a simti/gandi lucrurile care in mod cert nu e cel mai bun, nu e cel mai rau e… si atat).
Bucuria nu e o functie a iubirii ci a alegerii cele mai bune pentru fiecare. Doar alegand ce e mai bine, doar respectand ce alegi, respectand echilibrul tau si cel din jurul tau poti iubi o piatra, un cantec, un copac si … multe suflete. Suntem (in parte ) definiti prin ceea ce daruim dar trebuie sa alegem din noi si din jurul nostru ce daruim,suntem (in parte) definiti de ceea ce iubim dar ceea ce iubim e pana la un punct … o alegere facuta (asa cum era titlul unei piese) cu cerul instelat deasupra noastra si legea morala in noi.
Nimeni nu isi construieste un zid impotriva iubirii, nici cei mai lucizi, nici cei raniti, nici cei tradati sau mai bine zis nimeni nu isi baricadeaza total inima in umbra mintii spre a fugi de iubire. In inima (eu cred ca si in mintea) fiecaruia exista o lumina , o flacara de dor si de asteptare , un gand tainic si mladios , un firicel de nisip lasat acolo cu gandul tainic ca va deveni, candva, o perla a iubirii.
E adevarat ca fiecare simte asta si isi asterne gandurile si faptele intr-o parte (spre deschidere) sau alta (spre o vesnica pastrare la nivelul firului de nisip) dupa cum simte si cum e el atunci dar… firul exista, face parte ,cred, din energia primordiala a fiecaruia (mi-e greu sa accept idea ca acel fior de energie ce sta la baza mea nu are o farama de vesnica iubire)
Iubim fara minte ? Cred ca iubirea trebuie sa fie deasupra raului, deasupra a ceea ce afecteaza echilibrul din noi si din jurul nostru, dincolo de zonele de umbra si temeri. Cum facem asta fara a gandi, fara a alege? OK , simtim ca iubim, ca daruim ce e bun in noi, ne simtim inaltati si puri cu cerul instelat deasupra noastra dar… ceea ce dam arde totul dincolo de limitele relatiei in care suntem, otraveste suflete (poate unele slabe ce se inchid), aduce lacrimi ascunse in perne vechi. Nici macar nu se pune problema daca merita sau nu (iubirea noastra e unica, sublima, irepetabila), nici macar nu ne amintim ca ceea ce daruim ni se intoarce (doar daruim la baza sentimente pure de iubire).
Nu daruim cu adevarat? Nu suntem plini de iubire ca sa o primim? Sau … nu iubim cu mintea de teama ca ratiunea va naste ura? Cred ca mereu daruim ce e in noi si acolo e mereu alb si negru, cred ca suntem cei ce alegem ce daruim, ce asteptam, ce visam ce ne dorim pentru noi si pentru cei de langa noi si cei ce trebuie sa simta ce inseamna a face acele alegeri pentru echilibrul nostru si echilibrul care e in jurul nostru.
Si atunci … gandim. Fara a ucide ce simtim, fara teama (sau cu prea multe temeri), mai pasional sau mai rece, punand in balante de noi simtite, alb, negru, vis, cosmar, eu, tu ,noi,ei, sau orice fir de nisip ce poate fi mai greu ca o stanca , punem in balanta legii morale din noi si …alegem. Cu mintea, cu inima, cu mainile si sanii, cu ochii luminosi sau inlacrimati alegem si traim ceea ce alegem. Nu cred ca ce am scris e o lege sau un dat (imi place sa cred ca e un simplu mod de a vedea lucrurile sau mai bine zis de a simti/gandi lucrurile care in mod cert nu e cel mai bun, nu e cel mai rau e… si atat).
Bucuria nu e o functie a iubirii ci a alegerii cele mai bune pentru fiecare. Doar alegand ce e mai bine, doar respectand ce alegi, respectand echilibrul tau si cel din jurul tau poti iubi o piatra, un cantec, un copac si … multe suflete. Suntem (in parte ) definiti prin ceea ce daruim dar trebuie sa alegem din noi si din jurul nostru ce daruim,suntem (in parte) definiti de ceea ce iubim dar ceea ce iubim e pana la un punct … o alegere facuta (asa cum era titlul unei piese) cu cerul instelat deasupra noastra si legea morala in noi.
Laurentiu Ionescu
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu