Maria si ascensiunea

Postat Maria

Aseara orasul mirosea a flori de liliac. Hoinaream pe strazile intunecoase si mi-am dat seama ca priveam lumea printr-o fereastra. Simteam nevoia sa merg , ma strecuram pe stradute neumblate , amanand intoarcerea acasa, parca voiam sa ma prinda zorile pe strada. Neliniste in sufletul meu, o stare ciudata de indoiala in existenta lucrurilor de langa mine, inchisa intr-un vis de descatusare , un perete peste care nu puteam sa trec. Uitata de toti , din cand in cand doar glasul mi se aude stins, de parca nu mai am forma , nu mai am trup , nu mai stiu sa fiu singura. Imi incordam urechile , sperand sa aud scrasnetul unui tramvai , si lipsa oricarui zgomot mi-a trezit senzatia de ratacire si banuiala ca nu sunt observata , ca nu sunt auzita si in jurul meu se facuse un gol imens. Un gandacel a aterizat chiar atunci pe obrazul meu, m-am speriat de atingere, pe mine nu ma atinge de la o vreme nimeni, nici macar din greseala . Si surprinsa de senzatie, l-am aruncat cu spaima in iarba. Da , priveam lumea printr-o fereastra, si totusi gandacelul a trecut de zid si a vrut sa ma mangaie . Ce incredere absurda l-a facut sa se apropie de mine si de unde aceasta spaima de necunoscut ? Si totusi , gandacelul m-a observat. Pentru el , existam.
Iarta-ma gandacel!
Diseara am sa trec pe langa locul in care te-am gonit, poate nu te sperii si te asezi din nou pe obrazul meu.

Maria

Dimineaţa e abia presimţită şi totuşi

sunt destui călători care vin şi călători care pleacă.

De ce vin? De ce pleacă?

Dar e prea devreme să întreb.

Filosofii, istoricii, profeţii şi toţi ceilalţi care se ocupă

cu sensul existenţei dorm încă. Au citit pînă noaptea târziu

şi nu pot să-i trezesc la o oră atât de nepotrivită.

Există şi călători care stau şi aşteaptă, bineînţeles

în sala de aşteptare, cuminţi, dar şi pe peroane. Ce aşteaptă?

Dorm însă şi psihologii sau cum se mai cheamă cei care ştiu

câte lucruri poate să aştepte un om şi, în general, ce rol are

aşteptarea în lume. Nici pe ei nu pot să-i trezesc. Sunt obosiţi,

extenuaţi, de probleme serioase, nu se cade sa-i deranjez

pentru un fleac, fiindcă eu în gara aceasta, în dimineaţa aceasta,

care nu e încă dimineaţă, e jumătate noapte,

nu ştiu de ce stau oamenii prin sălile de aşteptare ale veacului.

Unii au renunţat să aştepte. Au aţipit, pur şi simplu,

între două ţipete de locomotivă. Au uitat de veniri,

au uitat de plecări, au uitat de vacarmul din gară. E bine? E rău?

Nu ştiu. Cei care ne explică astfel de lucruri complicate

dorm şi ei. E normal. Sunt din ce în ce mai multe întrebări

şi ei trebuie să dea din ce în ce mai multe explicaţii

în timp ce inexplicabilul creşte ca o noapte imensă sau

ca o dimineaţă imensă. Încât, stau mai departe în această

jumătate de mirare şi jumătate de spaimă, prudent,

să nu fac o gafă care să atragă atenţia celorlalţi asupra mea.

Ar întoarce toţi capul. Ce caută ăsta aici,

într-o gară, cu întrebările lui? Aici nu e oracolul din Delfi.

Aici oamenii vin şi pleacă, aşteaptă sau moţăie,

dar nimeni, absolut nimeni nu-şi permite să pună întrebări.

Deci, mă strecor din gară

tiptil şi plec să umblu pe străzi. E mai bine.

Singurul lucru care mă-ncurcă e că nu ştiu

la ce oră se scoală filosofii, istoricii, profeţii, psihologii

şi cei care ne explică lucrurile complicate, prin urmare

nu ştiu cât va trebui să umblu fără noimă pe străzi.

Şi nu pot nici să întreb trecătorii. Risc

să nimeresc vreunul dispus să mă ia peste picior

şi să râdă. „Nu ştiai? Ne-am hotărât să venim, să plecăm,

să aşteptăm şi chiar să murim fără să ne mai punem întrebarea

de ce. Lumea s-a transformat într-o gară, nu vezi?

Mai bine nu întreb. Tac şi mă uit la ferestre.

Octavian Paler