Un simţ normal al iubirii ne smulge din mainile „virtuţilor raţiunii”

La rădăcina tuturor simţurilor omeneşti stă cel de-al şaptelea simţ, adică „simţul iubirii”, spune Lazarev în una dintre cărţile sale. Simţul iubirii ne amorţeşte sau ne dezmorţeşte privirea, puterea de a atinge, a mângâia, a auzi, a ne mişca, a înţelege, a visa, a face planuri, a ne bucura sau a gândi. Simţul iubirii trebuie să fie simţul sufletului şi suflul vieţii însăşi; el poate încălzi raţiunea, o poate îmblânzi şi o poate îmbrăca în rochia frumuseţii.

Simţul iubirii e ca soarele, el trezeşte viaţa în noi şi ne ajută să simţim bunătate în faţa dificultăţilor şi să pri­vim sensul suferinţelor omeneşti, dincolo de suprafaţa lor. Iubirea deschide viziunea şi clarvi­ziunea, care pot vedea peisajul existenţei în profunzime, care pot înţelege şi răutatea, şi mânia, şi durerea, şi deprimarea, şi manifestările agresive ale omului.

Iubirea „iartă totul, rabdă totul, înţelege totul”, cum spunea Apostolul Pavel şi, poate, tocmai de aceea ea este simţul aflat la rădăcina văzului, al auzului, al mirosului, al atingerii şi al mişcării noastre într-o lume interioară sănătoasă. Vorbesc aici despre mişcarea interioară, tocmai pentru că simţul iubirii nu este unul fizic, posibil de localizat într-un organ, dar manifest prin tot ce suntem noi, deopotrivă prin formele fizice, cât mai ales prin cele emoţionale. Un bun-simţ al iubirii ne ajută să trecem mai uşor peste momentele traumatizante ale vieţii.

Un simţ normal al iubirii ne smulge din ghearele pose­si­vi­tăţii, ale geloziei, ale mândriei, ale egoismului şi ale „virtuţilor raţiunii”, în general, transformându-ne în acele fiinţe bune care vrem să fim. Nouă ni se diminuează excesiv şi, adesea, periculos simţul personal al iubirii atunci când aşteptăm iubirea de la alţii, dar ne manifestăm – în acelaşi timp – fără iubire cu ei. Cum se face, oare, că ne supărăm pe acţiunile, comportamentele sau atitudinile celor dragi, le punem pe umeri pecetea lipsei de iubire şi, în tot acest timp, nu putem observa că propria noastră manifestare este intolerantă, lipsită de afecţiune, incapabilă să înţeleagă, să ierte, să accepte şi să cunoască faptul că agresivitatea este o cerere de a fi iubit. Toţi oamenii, fără nici o excepţie, simt frica, îngrijorarea, mânia, supărarea; toţi oamenii, orice ar face, caută iubirea, numai că fiecare înţelege iubirea în felul său.

Cineva m-a întrebat zilele trecute: dar de ce să înţeleg doar eu, să iert doar eu, de ce să tolerez doar eu, de ce să las de la mine numai eu? Răspunsul este unul cât se poate de simplu: pentru că, fără să iubeşti tu, nu ai simţul iubirii, iar fără simţul iubirii ar putea să te iubească lumea întregă, dar tu să trăieşti în suferinţă, căci toate simţurile de percepţie ale iubirii îţi sunt închise.

Nu doar că nu vezi iubirea altuia, nu auzi cuvintele lui şi nu crezi în ele, nu doar că mângâierea altuia îţi pare falsificată, nu doar că gesturile lui nu vor fi suficient de iubitoare, dar te vei îndoi de propria capacitate de a iubi fără ca simţul iubirii să fie una cu tine şi exclusiv în tine. Simţul iubirii trebuie dezvoltat, educat şi căutat în mod conştient; altfel nu vom face decât să suferim din nou şi din nou, căci nimeni nu şi-a găsit sufletul pe vreo potecă, nimeni nu şi-a găsit bunătatea şi dragostea pe vreo uliţă, ci fiecare a perceput atâta iubire cât a simţit el însuşi în această viaţă.

Maria Timuc