In iubire , frontiera dintre ceea ce sunt si ceea ce nu sunt dispare.

Cînd iubim, depunem armele, ridicăm barierele şi lăsăm să pătrundă în inima a tot ce este mai vulnerabil în noi impre­vizibilul din celălalt. Pentru că mult prea adesea în iubire, care ţine în esenţă în acelaşi timp de registrul revelaţiei şi al creaţiei, frontiera din­tre ceea ce sînt şi ceea ce nu sînt eu riscă să dispară. Între această parte din mine care simte ceea ce este dinco­lo de mine ca diferenţă, ca alteritate, şi ceea ce eşti tu sau ce­lălalt se regăseşte tot spaţiul unei relaţii, adică o posibilă con­fruntare reglată sau reglabilă prin toleranţă. Cum celălalt este tot ce nu sînt eu, riscul sau capcana este ca, în numele iubirii, să căutăm să întreţinem confuzia într-un noi care mult prea adesea se dovedeşte a fi înşelător. Tot aşa, încercarea de reconciliere către un tot, care este spe­cific darului iubirii primite şi amplificate, nu înseamnă fuziu­ne, confundare sau înstrăinare şi pierdere de sine în acest tot. Responsabilitatea implicării se referă la această descoperi­re fundamentală: să poţi iubi fără să te rătăceşti în celălalt, să te poţi integra într-un tot şi totuşi să nu te pierzi sau să te afunzi în acest tot, pînă la a nu mai avea o identitate proprie. Pentru a simţi că fac parte dintr-un întreg, fără a fi eu totali­tatea, că aparţin unui tot mai amplu decît reunirea tuturor părţilor sale, că divinul există în mine, fără ca eu să fiu între­gul divin. Eu numesc divin punctul de concentrare în care se unifică orice lucru. Este în acelaşi timp o forţă, o legătură atempora­lă fragilă si totuşi incredibil de rezistentă, care mă leagă pen­tru totdeauna de un întreg, respectîndu-mi unicitatea. JACQUES SALOME Curajul de a fi tu însuti