Stai cu pieptul deschis în faţa iubirii şi fii gata s-o trăieşti

„Sunt îndrăgostit lulea, dar nu ştiu ce să fac? Dacă mă duc spre ea, dacă-i spun, se poate să mă refuze, să mă respingă, şi mi-e frică să fiu respins. Dacă nu  mă duc, mă gândesc că se poate duce altul în locul meu”, mi-a scris un tânăr cititor. Asta-i o frământare obişnuită, una prin care trec toate generaţiile de îndrăgostiţi. Din pricina fricii de a fi respinse, femeile... sunt aproape întotdeauna în aşteptare. Ele par mai puţin curajoase decât bărbaţii, ele aşteaptă aproape întotdeauna. Vremurile moderne au mai schimbat puţin peisajul, poate atât cât să pară tabloul iubirii... altul.

În realitate, femeile aşteaptă ca bărbaţii să fie primii care fac pasul în dragoste şi, în mod straniu, ele sunt primele care fac pasul... în privinţa separării. Când o femeie spune „eu i-am părăsit pe toţi, pe mine nu m-a părăsit nimeni”, ea vorbeşte despre teama pe care o simte. Despre teama de a fi respinsă, despre frica de a fi abandonată, despre frica aceea terifiantă care-o îmbie să facă primul pas spre destrămare, chiar şi dacă n-ar vrea asta. Frica de a fi respins este o trăire intensă, o trăire barbară, una care te face să spui „sunt îndrăgostit lulea, dar mi-e frică să-mi asum un refuz”.

În spatele acestei frici este, de fapt, o frică de dragoste, o spaimă de calul nărăvaş al iubirii, pe care nu-l trăieşti total, căruia nu i te dai în întregime, căci mintea te invită să cazi în patima strategiilor, şi prin asta să-ţi omori inima.
Pentru dragoste avem nevoie de curaj. Pentru dragoste avem nevoie să ne învingem fricile. Pentru dragoste avem nevoie să ne asumăm şi refuzul, şi respingerea. Teama ne spune „nu, se poate să te refuze, nu face nimic, stai paralizat în frică şi aşa nu ai parte niciodată nici de dragoste”. Teama e spin măreţ în calea iubirii, şi tocmai de aceea pentru a iubi noi avem nevoie să ne distrugem în interior temerile. Şi dacă eşti respins, ce se întâmplă?

Dacă ţi se spune „nu”, care-i problema? Dacă ţi se întoarce spatele, ce ai de pierdut? În mod evident, poţi pierde un „da” imperial doar pentru că nu suporţi un eventual „nu”. Poţi pierde şansa să iubeşti şi să fii iubit doar pentru că ţi-e frică de respingere. Din pricina fricii rămâi în locul călduţ, în locul eternului aspirant la iubire, incapabil să facă primul pas, orice ar fi. Când îţi asumi respingerea se poate să câştigi. Asta-i valabil în toate cele ale vieţii; dacă nu te duci la examen, cu siguranţă pierzi. Dar, dacă te duci, providenţa, norocul, misterioasele căi ale destinului îţi pot deschide spontan o uşă către câştig.

Dacă nu participi la cros, n-ai să ştii niciodată ce ar fi putut să fie. Dacă nu vii cu o idee nouă şi nu o aduci în lume, nu o să ştii ce s-ar fi întâmplat... prin prezenţa ei. Oricând, în orice situaţie, datoria ta este să-ţi asumi eventuala repingere, eventualul eşec, eventuala slăbiciune sau pe marele şi înfricoşătorul „nu”, şi nu faci asta decât spunând tu însuţi „da”. Făcând primul pas. Primul pas în dragoste, primul pas în orice vrei să faci în viaţă începe printr-o asumare a eşecului. Dar, dacă nu păşeşti, de unde ştii cum ar putea fi calea? Căile se deschid în calea celor care păşesc hotărât, a celor care nu se prăbuşesc în faţa unui obstacol, a unei respingeri sau a unui eşec. În spatele oricărei deziluzii se ascund invitaţii către succes. Lumea merge mai departe şi dacă un iubit sau o iubită îţi spun „nu”.

Dar, fără să faci pasul, rămâi în domeniul ipoteticului, iar ipoteticul nu există. Ce ar fi putut fi n-are nici un sens. Are sens întotdeauna ceea ce este, dar, pentru ca tu să ştii ce este, trebuie să păşeşti în necunoscut. Iubirea este, poate, necunoscutul în forma pură, care nu se arată celor aflaţi în aşteptare, căci ei sunt paralizaţi de frica de res­pingere. Iubirea se arată celor ce păşesc către ea, orice ar fi. Nu contează atât răspunsul celuilalt, cât puterea ta de a-l accepta, şi abia atunci poţi fi sigur că stai cu pieptul deschis în faţa iubirii şi eşti gata s-o trăieşti.

Maria Timuc