A iubi începe din interiorul nostru şi se termină în acelaşi loc.Sarbatori cu iubire

Nimic nu preţuieşte pe lume mai mult decât iubirea! Nu iubirea carnală, nu iubirea izvorâtă din hachiţele mentale, cât iubirea ce străluceşte în fundalul existenţei, a sufletului nostru, iubirea fără de care nu se poate.  Aceasta este Realitatea, Adevărul, Viaţa şi Bucuria. Fără ea, „ne facem chipuri cioplite”. Ne facem icoane din ceea ce gândim că este „realitatea”, din ceea ce gândim că este „dreptatea” sau „adevărul” sau „demnitatea” şi atârnăm de gâtul existenţei aceste farduri ca pe nişte valori absolute.

Când facem din ele „chip cioplit”, ne închinăm lor pentru a deveni răi, egoişi, plini de suferinţă şi de ură. Adevărul, dreptatea şi demnitatea sunt valori care sprijină viaţa şi înalţă conştiinţa umană, dar limitele lor sunt evidente în clipa în care ne înrăim şi ne înnegrim sufletele şi minţile pentru a le susţine, doar iubirea poate susţine valorile, nu şi absenţa ei.

Orice valoare a minţii în numele căreia devenim răi, simţim ură, suferim, ne autodistrugem sau distrugem pe altcineva este „un chip cioplit”. Iu­birea nu generează suferinţă. Iu­birea nu naşte monştri. Iubirea nu creează războaie, nici nu uci­de, nu calcă pe cadavre şi nu-i interesată de câtă valoare îi dă mintea suferinţei. Iubirea în­gă­du­ie totul, „rabdă totul” şi iartă totul, cum a spus Apostolul Pa­vel. Iubirea este mai presus de orice valoare mentală, mai înaltă decât orice icoană şi mai strălucitoare decât tot ce-a putut cu­noaş­te vreodată fiinţa umană.

A iubi începe din interiorul nostru şi se termină în acelaşi loc. Iu­bi­rea nu se află niciodată „în afară”, în faptele lumii, în com­por­tamentele altora, în darurile pe care le primim, or în ceea ce ni se întîmplă. Ea este în toate acestea, dar întotdeauna iz­vo­răşte din interiorul nostru; dacă duruieşti fără iubire, ce dar este acela? Pu­te­rea ei ne îndrumă ca un far către îm­plinirea destinului personal şi ne mângâie în nopţile negre ale „vieţii” şi ale sufletelor noastre.

Ea se iveşte din noi şi ne în­tă­reşte în răbdare, în bucurie, în puterea de a suporta încercările şi dificultăţile ine­rente ale vieţii tocmai pentru ca noi să în­ţe­legem că Dumnezeu – Hristos – nu este abstract, nici urcat pe vreun munte secret sau ascuns în cerurile îndepărtate. În inimi­le noastre locuieşte pu­terea stră­lucitoare a iubirii hristice şi, ori de câte ori ne co­nectăm la ea, simţim bucurie, indiferent dacă Viaţa fizică ne oferă motive sau nu.

De îndată ce vom descoperi că Dumnezeu şi iubirea nu sunt două entităţi diferite, de îndată ce vom asculta vocea iubirii strălucind în inimile noastre (fie şi pentru o singură clipă), indiferent de cât de mult avem, de cât suntem iubiţi sau nu, de cât avem sau nu, vom face cunoştinţă... cu Adevărul. fii ne vom pune icoanele create cu mintea sub oboroc, căci nu poate fi divin nimic din ceea ce ne îndeamnă la ură sau la durere. Nu poate fi divin şi iubitor ceea ce ne îndrumă către a lovi, a pedepsi, a produce durere, a invidia, a răni, a distruge. Chipurile cioplite nu pot străluci mai mult decât mâinile „negre” care le cioplesc, dar ceea ce ne poate dărui iubirea este mai presus de toate judecăţile mentale şi de toate valorile.

Vă dorim pentru acest Crăciun să vă amintiţi că „nimic nu este mai presus de iubire”; fie că avem familia alături, fie că suntem singuri singurei, dacă noi iubim, dacă noi ne simţim întregi şi în singurătate şi în mulţime avem totul. Nu obiectele noastre ne dau sentimentul îm­pli­nirii, nu lucrurile şi nici măcar oa­menii care ne iubesc, cât propria noastră capacitate de a in­tra pe firul întotdeauna deschis al comuniunii cu Hristos în noi. Tot ce-i în lume e trecător; azi ai un lucru, mâine nu-l mai ai.

Azi omul drag sau prietenul îţi şade-n respiraţie, mâine... cine ştie ce va fi? Iubirea rămâne, însă, în tine, oricine ar veni sau ar pleca din viaţa ta, căci ea este viaţa însăşi, iar puterea ei de a te ridica din cele mai negre încăperi ale suferinţei nu poate fi atinsă de nici un lucru al lumii. Vă doresc un Crăciun cu... iubire, dar nu nea­pă­rat cu iubirea altora, cât cu aceea care vă aştepată să vă amintiţi de ea în propriul suflet!

Maria Timuc