Va invit sa cititi o poveste minunata , toate uneltele creatiei sunt prezente. Fantezie - adevar? Este pana la urma povestea noastra, NOI O SCRIEM.
Ascultă, deci, mare înţelept, întrebarea noastră: Ce e Fantázia? Bastian tăcu cîtva timp, apoi răspunse: ― Fantázia e Povestea fără sfîrşit. ― Lasă-ne timp să-ţi înţelegem răspunsul, spuse Şirkri. Ne vom întîlni mîine la aceeaşi oră. Toţi se ridicară în tăcere, cei trei gînditori profunzi, precum şi toţi călugării cunoaşterii, şi ieşiră din sală. Bastian, Atréiu şi Xayide fură conduşi în chiliile pentru oaspeţi unde îi aştepta pe fiecare o gustare modestă. Culcuşurile erau simple paturi de scînduri cu pături aspre de lînă. Pentru Bastian şi Atréiu fireşte că n-avea nici o importanţă, doar Xayide ar fi dorit să obţină prin vrăji un pat mai plăcut, dar fu nevoită să constate că puterile ei magice nu aveau nici un efect în această mînăstire. În noaptea următoare, la ora stabilită, se adunară din nou toţi călugării, precum şi cei trei gînditori profunzi, în sala cea mare cu cupolă. Bastian se aşeză din nou pe tron, Xayide şi Atréiu stăteau la stînga şi la dreapta sa. De data aceasta Uştu, mama intuiţiilor, fu cea care îl privi pe Bastian holbînd ochii rotunzi de bufniţă şi spunîndu-i: ― Ne-am gîndit la învăţătura ta, mare înţelept. Ni s-a ivit însă o nouă întrebare. Dacă Fantázia e Povestea fără sfîrşit, precum spui tu, atunci unde e scrisă această poveste? Din nou Bastian tăcu o vreme, iar apoi răspunse: ― Într-o carte legată în mătase roşie-arămie. ― Dă-ne răgaz să-ţi înţelegem cuvintele, spuse Uştu. Ne vom întîlni din nou aici mîine la aceeaşi oră. Totul se petrecu la fel ca în noaptea precedentă. Iar în cea următoare, după ce se adunaseră cu toţii în sala de cursuri, Jisipu, fiul deşteptăciunii, luă cuvîntul: ― Ne-am gîndit şi de data aceasta la învăţătura ta, mare înţelept. Şi din nou ne aflăm nedumeriţi faţă de o nouă întrebare. Dacă lumea noastră, Fantázia, e o poveste fără sfîrşit, şi dacă această poveste e scrisă într-o carte legată în mătase roşie-arămie, ― atunci unde se găseşte această carte? Şi după o scurtă tăcere, Bastian răspunse: ― În podul unei şcoli. ― Mare înţelept, ripostă Jisipu cel cu capul de vulpe, noi nu ne îndoim de adevărul celor spuse de tine. Şi totuşi am dori să te rugăm să ne faci să şi vedem acest adevăr. Eşti în stare? Bastian se gîndi, apoi spuse: ― Cred că sînt în stare. Atréiu îl privi surprins pe Bastian. Xayide avea şi ea o expresie întrebătoare în ochii ei diferit coloraţi. ― Ne vom reîntîlni mîine noapte la aceeaşi oră, spuse Bastian, dar nu aici în sala de cursuri, ci afară pe acoperişul mînăstirii stelelor Gigam. Iar voi trebuie să priviţi cerul cu atenţie şi fără întrerupere. În noaptea următoare ― era tot atît de senin ca şi în cele trei dinainte ― toţi membrii comunităţii, inclusiv cei trei gînditori profunzi, se adunaseră la ora stabilită pe acoperişurile mînăstirii şi priveau cu capetele lăsate pe spate în sus spre cerul înstelat. Printre ei se găseau şi Atréiu cu Xayide.
Amîndoi nu ştiau ce avea de gînd Bastian. Iar el se caţără pe punctul cel mai înalt al cupolei. Cînd se află sus, privi departe în jur ― şi în clipa aceea văzu pentru prima oară, departe, foarte departe în zare şi lucind feeric în lumina lunii. Turnul de Fildeş. Scoase din buzunar piatra Al’Tsahir ce lumina blînd. Bastian îşi rechemă în memorie cuvintele inscripţiei de pe uşa bibliotecii din Amargahth: ...De-mi va rosti numele şi a doua oară De la sfîrşit la început Lumina celor o sută de ani Într-o singură străfulgerare va pieri. Ridică piatra în sus şi strigă: ― Rihast’la! În aceeaşi clipă apăru un fulger atît de strălucitor, că stelele de pe cer păliră, iar universul se lumină. Şi se văzu podul şcolii cu grinzile sale groase şi înnegrite de vreme. Pe urmă totul se stinse. Strălucirea a o sută de ani se consumase într-o singură clipă. Al’Tsahir dispăruse fără urmă. Cu toţii, chiar şi Bastian, avură nevoie de mai mult timp pînă ce ochii lor se învăţară din nou cu lumina slabă a lunii şi a stelelor. Zguduiţi de acea apariţie, se adunară cu toţii în tăcere în marea sală de cursuri. Bastian veni ultimul. Călugării cunoaşterii şi cei trei gînditori profunzi se ridicară de la locurile lor şi se înclinară adînc şi prelung în faţa lui. ― Nu există cuvinte, spuse Şirkri, cu care aş putea să-ţi mulţumesc pentru fulgerul iluminării, mare înţelept. Căci în podul acela misterios am zărit o fiinţă din specia mea, un vultur. ― Te înşeli, Şirkri, îl contrazise zîmbind blînd Uştu, cea cu faţa de bufniţă, am văzut bine că era o bufniţă. ― Vă înşelaţi amîndoi, o întrerupse cu ochii strălucitori lisipu, fiinţa de acolo e înrudită cu mine. E o vulpe. Şirkri ridică mîinile într-un gest de respingere. ― Iată-ne din nou acolo unde eram, spuse el. Numai tu, mare înţelept, ne poţi răspunde şi la noua întrebare. Care din noi trei are dreptate? Bastian surîse distant şi spuse: ― Toţi trei.. ― Lasă-ne vreme să înţelegem răspunsul tău, îl rugă Uştu. ― Da, răspunse Bastian, vă las vreme atît cît doriţi. Căci noi vom pleca acum. Pe feţele călugărilor cunoaşterii precum şi pe cele ale celor trei stareţi se putea citi 175 dezamăgirea, dar Bastian respinse cu sînge rece rugăminţile lor insistente de a rămîne la ei mai mult timp, sau, şi mai bine, pentru totdeauna. Aşadar, fu însoţit, împreună cu cei doi învăţăcei ai săi, pînă la ieşirea din mînăstire, iar solii zburători îi duseră înapoi la aşezarea de corturi. De altfel, în aceeaşi noapte se ivi la Gigam o primă divergenţă de principiu între cei trei gînditori profunzi. Peste mulţi ani avea să ducă la destrămarea congregaţiei. Uştu, mama intuiţiilor, Şirkri, tatăl contemplaţiei şi Jisipu, fiul deşteptăciunii, întemeiară fiecare cîte o mînăstire proprie. Dar aceasta este o altă poveste şi va fi povestită altă dată. Bastian pierduse însă în aceeaşi noapte orice amintire despre faptul că mersese vreodată la o scoală. De asemenea şi podul, chiar şi cartea cu legătura de mătase roşiearămie dispăruseră din memoria lui. Şi nici nu se mai întreba cum ajunsese în Fantázia.
Ascultă, deci, mare înţelept, întrebarea noastră: Ce e Fantázia? Bastian tăcu cîtva timp, apoi răspunse: ― Fantázia e Povestea fără sfîrşit. ― Lasă-ne timp să-ţi înţelegem răspunsul, spuse Şirkri. Ne vom întîlni mîine la aceeaşi oră. Toţi se ridicară în tăcere, cei trei gînditori profunzi, precum şi toţi călugării cunoaşterii, şi ieşiră din sală. Bastian, Atréiu şi Xayide fură conduşi în chiliile pentru oaspeţi unde îi aştepta pe fiecare o gustare modestă. Culcuşurile erau simple paturi de scînduri cu pături aspre de lînă. Pentru Bastian şi Atréiu fireşte că n-avea nici o importanţă, doar Xayide ar fi dorit să obţină prin vrăji un pat mai plăcut, dar fu nevoită să constate că puterile ei magice nu aveau nici un efect în această mînăstire. În noaptea următoare, la ora stabilită, se adunară din nou toţi călugării, precum şi cei trei gînditori profunzi, în sala cea mare cu cupolă. Bastian se aşeză din nou pe tron, Xayide şi Atréiu stăteau la stînga şi la dreapta sa. De data aceasta Uştu, mama intuiţiilor, fu cea care îl privi pe Bastian holbînd ochii rotunzi de bufniţă şi spunîndu-i: ― Ne-am gîndit la învăţătura ta, mare înţelept. Ni s-a ivit însă o nouă întrebare. Dacă Fantázia e Povestea fără sfîrşit, precum spui tu, atunci unde e scrisă această poveste? Din nou Bastian tăcu o vreme, iar apoi răspunse: ― Într-o carte legată în mătase roşie-arămie. ― Dă-ne răgaz să-ţi înţelegem cuvintele, spuse Uştu. Ne vom întîlni din nou aici mîine la aceeaşi oră. Totul se petrecu la fel ca în noaptea precedentă. Iar în cea următoare, după ce se adunaseră cu toţii în sala de cursuri, Jisipu, fiul deşteptăciunii, luă cuvîntul: ― Ne-am gîndit şi de data aceasta la învăţătura ta, mare înţelept. Şi din nou ne aflăm nedumeriţi faţă de o nouă întrebare. Dacă lumea noastră, Fantázia, e o poveste fără sfîrşit, şi dacă această poveste e scrisă într-o carte legată în mătase roşie-arămie, ― atunci unde se găseşte această carte? Şi după o scurtă tăcere, Bastian răspunse: ― În podul unei şcoli. ― Mare înţelept, ripostă Jisipu cel cu capul de vulpe, noi nu ne îndoim de adevărul celor spuse de tine. Şi totuşi am dori să te rugăm să ne faci să şi vedem acest adevăr. Eşti în stare? Bastian se gîndi, apoi spuse: ― Cred că sînt în stare. Atréiu îl privi surprins pe Bastian. Xayide avea şi ea o expresie întrebătoare în ochii ei diferit coloraţi. ― Ne vom reîntîlni mîine noapte la aceeaşi oră, spuse Bastian, dar nu aici în sala de cursuri, ci afară pe acoperişul mînăstirii stelelor Gigam. Iar voi trebuie să priviţi cerul cu atenţie şi fără întrerupere. În noaptea următoare ― era tot atît de senin ca şi în cele trei dinainte ― toţi membrii comunităţii, inclusiv cei trei gînditori profunzi, se adunaseră la ora stabilită pe acoperişurile mînăstirii şi priveau cu capetele lăsate pe spate în sus spre cerul înstelat. Printre ei se găseau şi Atréiu cu Xayide.
Amîndoi nu ştiau ce avea de gînd Bastian. Iar el se caţără pe punctul cel mai înalt al cupolei. Cînd se află sus, privi departe în jur ― şi în clipa aceea văzu pentru prima oară, departe, foarte departe în zare şi lucind feeric în lumina lunii. Turnul de Fildeş. Scoase din buzunar piatra Al’Tsahir ce lumina blînd. Bastian îşi rechemă în memorie cuvintele inscripţiei de pe uşa bibliotecii din Amargahth: ...De-mi va rosti numele şi a doua oară De la sfîrşit la început Lumina celor o sută de ani Într-o singură străfulgerare va pieri. Ridică piatra în sus şi strigă: ― Rihast’la! În aceeaşi clipă apăru un fulger atît de strălucitor, că stelele de pe cer păliră, iar universul se lumină. Şi se văzu podul şcolii cu grinzile sale groase şi înnegrite de vreme. Pe urmă totul se stinse. Strălucirea a o sută de ani se consumase într-o singură clipă. Al’Tsahir dispăruse fără urmă. Cu toţii, chiar şi Bastian, avură nevoie de mai mult timp pînă ce ochii lor se învăţară din nou cu lumina slabă a lunii şi a stelelor. Zguduiţi de acea apariţie, se adunară cu toţii în tăcere în marea sală de cursuri. Bastian veni ultimul. Călugării cunoaşterii şi cei trei gînditori profunzi se ridicară de la locurile lor şi se înclinară adînc şi prelung în faţa lui. ― Nu există cuvinte, spuse Şirkri, cu care aş putea să-ţi mulţumesc pentru fulgerul iluminării, mare înţelept. Căci în podul acela misterios am zărit o fiinţă din specia mea, un vultur. ― Te înşeli, Şirkri, îl contrazise zîmbind blînd Uştu, cea cu faţa de bufniţă, am văzut bine că era o bufniţă. ― Vă înşelaţi amîndoi, o întrerupse cu ochii strălucitori lisipu, fiinţa de acolo e înrudită cu mine. E o vulpe. Şirkri ridică mîinile într-un gest de respingere. ― Iată-ne din nou acolo unde eram, spuse el. Numai tu, mare înţelept, ne poţi răspunde şi la noua întrebare. Care din noi trei are dreptate? Bastian surîse distant şi spuse: ― Toţi trei.. ― Lasă-ne vreme să înţelegem răspunsul tău, îl rugă Uştu. ― Da, răspunse Bastian, vă las vreme atît cît doriţi. Căci noi vom pleca acum. Pe feţele călugărilor cunoaşterii precum şi pe cele ale celor trei stareţi se putea citi 175 dezamăgirea, dar Bastian respinse cu sînge rece rugăminţile lor insistente de a rămîne la ei mai mult timp, sau, şi mai bine, pentru totdeauna. Aşadar, fu însoţit, împreună cu cei doi învăţăcei ai săi, pînă la ieşirea din mînăstire, iar solii zburători îi duseră înapoi la aşezarea de corturi. De altfel, în aceeaşi noapte se ivi la Gigam o primă divergenţă de principiu între cei trei gînditori profunzi. Peste mulţi ani avea să ducă la destrămarea congregaţiei. Uştu, mama intuiţiilor, Şirkri, tatăl contemplaţiei şi Jisipu, fiul deşteptăciunii, întemeiară fiecare cîte o mînăstire proprie. Dar aceasta este o altă poveste şi va fi povestită altă dată. Bastian pierduse însă în aceeaşi noapte orice amintire despre faptul că mersese vreodată la o scoală. De asemenea şi podul, chiar şi cartea cu legătura de mătase roşiearămie dispăruseră din memoria lui. Şi nici nu se mai întreba cum ajunsese în Fantázia.
Poveste fara sfarsit
MICHAEL ENDE
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu