La nivele mai înalte ale realităţii, tu eşti constituit din vibraţii , eşti un corp energetic

La cel mai jos nivel al realităţii, tu pari o individualitate ce se simte creator. La nivele mai înalte ale realităţii, tu eşti constituit din vibraţii , eşti un corp energetic, iar la cel mai înalt nivel al realităţii, Tu eşti Sursa – singurul Subiect, nu mai există un altul şi nu există nici un obiect. Aceste lucruri ridică în mintea noastră, cinci întrebări importante. PRIMA, dacă individul este un mecanism corp – minte, suntem oare noi precum roboţii? Ce putem spune despre emoţiile şi simţirile noastre, oare avem noi un spirit sau un suflet? A DOUA, de ce există răul în lume, el este tot acţiunea Sursei unice? A TREIA, dacă totul este predestinat, atunci de ce mai trebuie să fac eu ceva, căci mă simt fără libertate, precum o marionetă? A PATRA, are ea viaţa un înţeles sau un scop? A CINCEA, care este avantajul sau folosul înţelegerii acestui nivel înalt al realităţii ? Să începem cu PRIMA ÎNTREBARE. O fiinţă în viaţă, cu corpul şi cu mintea sa, este mult mai mult decât un organism complet, decât un obiect fără viaţă, cum ar fi un robot sau un calculator. O fiinţă umană este construită într-un sistem biologic mult mai sofisticat decât orice altă fiinţă vie. Sentimentele (emoţiile) şi gândurile se nasc, dar ele sunt tot parte a funcţionării biologice a creierului, interacţionând cu corpul. Când apare o senzaţie, ea apare numai din cauza factorilor genetici, biologici şi de mediu, prezenţi în acel moment şi care cauzează schimbări chimice şi biologice în sistemul nervos şi endocrin. Acestea conduc către o senzaţie pe care noi o numim simţământ (“feeling”), sau altfel spus, gândurile şi emoţiile iau naştere datorită condiţionării corpului (inclusiv a minţii), ce operează la un nivel mult mai complex decât un calculator, care este un mecanism destul de asemănător corpului. Calculatoarele lucrează în concordanţă cu programarea lor, echivalentă cu condiţionarea sau programarea genetică (biologică) a corpului. Prin urmare, corpul uman este în ciuda simţămintelor şi gândurilor – un sistem mecanic ca şi oricare alt sistem.

El recepţionează un semnal de intrare şi reacţionează la el generând un răspuns (gând, acţiune etc.), în concordanţă cu condiţionarea sa genetică şi de mediu – care împreună realizează programarea sa biologică (constituţia sa biologică). Sentimentul de a fi o marionetă apare numai din cauza identificării cu mecanismul corp – minte. Tu eşti Sursa, corpul este marioneta. Tu nu eşti limitat numai la corp. Dar ce putem spune despre sufletul şi spiritul nostru? Dar despre al cui spirit şi suflet este vorba? Nu este ceva individual, deci cum poate un suflet să aparţină unui individ? Există numai un singur SPIRIT, dacă tu vrei să-l numeşti astfel şi acela este Sursa, Dumnezeu sau Tu cel adevărat. Tot ce există este Sursa. Adevăratul „Tu” nu s-a născut nicicând şi nu va muri niciodată şi în mod sigur nu va renaşte. Individul, la cel mai înalt nivel al Realităţii, nu poate să existe ca urmare a două motive: primul, nu există frontiere şi separaţie, aşa că nu există entităţi separate ce pot fi clasificate ca individualităţi separate din Totalitate; al doilea, atât timp cât nu există un creator personal şi fiecare acţiune este o funcţie impersonală a Totalităţii, ce funcţionează prin mecanisme variate corp – minte (ce în mod eronat, cred despre ele că sunt individualităţi), este clar că aici nu există subiecte ca în: „Eu am făcut asta”. Dacă nu există subiecte individuale, atunci nu există motiv să se pretindă existenţa individualităţilor, căci ele sunt doar obiecte, fără subiect (fără obiectivitate). Invers, Sursa este singurul Subiect (subiectivitate), acolo unde nu sunt obiecte. Numele sunt numai etichete date mecanismului corp-minte. Acum vom răspunde la A DOUA ÎNTREBARE privind aşa numitul rău din lume. Ca punct de plecare, bun şi rău sunt termeni ce există doar în minte şi ca oricare termen dual, ies la iveală numai după dualitatea primară, care este înţelesul lui „eu” (individul) contra „altora”. Nimic nu se întâmplă Totalităţii sau Sursei, atât timp cât toate mişcările sunt în interiorul său propriu şi prin urmare, dualitatea nu se poate aplica sau pur şi simplu nu este definită pentru nivelele mai înalte ale Realităţii. Toate mişcările sunt simple transformări ale energiei dintr-o formă în alta sau de la o scară vibraţională la alta, şi la acest nivel nu există noţiuni cum ar fi bun sau rău. Energia totală se conservă întotdeauna şi nimic nu poate fi pierdut. Cum în afara Sursei nu există nimic sau în afara manifestării sale vibraţionale – Universul – nu se poate întâmpla nimic în exterior, toate mişcările sunt interne. Atunci când Sursa (în acest caz conştiinţa) se identifică cu mecanismul corp – minte, astfel creând sentimentul iluzoriu al „eu-ului” sau „individului”, toate dualităţile şi problemele asociate apar odată cu el. Pentru individ problemele nu încetează niciodată, dar pentru Totalitate (pentru Univers), problemele nu apar niciodată. Aşa numitul individ percepe orice ce îi generează propria plăcere, ca fiind bun şi orice îi generează durere, ca fiind rău. Aceasta este numai o judecată a minţii. Universul (sau chiar viaţa) nu va judeca astfel, ci se va exprima el însuşi în acest moment, ca o serie de dezvăluiri spontane, unde nu există judecată, din cauza inexistenţei dualităţii. Din clipa în care te-ai născut, tu eşti destinat morţii. Atât timp cât tu însuţi te crezi o individualitate separată, tu eşti afectat de către toate dualităţile ce provin din aceasta. Numai când Tu îţi dai seama că nu există o astfel de individualitate şi astfel „Tu cel adevărat” nu s-a născut niciodată şi nu va muri niciodată, atunci toate dualităţile vor fi depăşite şi nu ţi se mai pot aplica. Moartea va fi văzută doar ca ceva ce se întâmplă corpului, aşa cum energia se transformă în altă formă. Când privim omoruri, războaie şi alte aşa numite acţiuni aşa numite rele, vom înţelege că toţi acţionează în conformitate cu condiţionările sale, îndeplinindu-şi destinul şi totul este o acţiune a Sursei. Când suntem în faţa unor astfel de întâmplări, poate apărea tristeţea, dar când înţelegem Adevărul, judecata nu va apărea. Totul este simplu, „aşa este” şi fiecare acţiune este „cum trebuie să fie”. Tot ce există este Sursa sau Dumnezeu. În anumite cazuri, Sursa acţionează prin aşa numitul eu individualizat, pe aşa numita cale rea, în special când există un conţinut puternic al identificării (ego-ul). Individualităţile ce simt că ele sunt separate de Rest, generează acţiuni pe care noi le numim rele, fie pentru a-şi alimenta orgoliul (în cazul fiinţelor umane), fie foamea (în cazul animalelor). În alte situaţii, când identificarea este mai slabă sau inexistentă (ca în cazul învăţătorilor desăvârşiţi), acţiunile rele nu vor apărea, dar în ambele cazuri răul este o judecată a minţii şi se găseşte într-un gând. Când un leu atacă un cerb inocent, un alt cerb nu-l va judeca pe leu ca fiind rău. Leul, pur şi simplu, acţionează conform instinctelor şi condiţionărilor sale şi de cele mai multe ori există acceptarea din partea cerbului, cu excepţia faptului că el va fugi din cauza propriilor sale instincte de conservare. Aici nu există judecată, viaţa se exprimă ea însăşi fără judecată, numai minţile complexe o fac. Rezumând: când orice acţiune este privită ca fiind o funcţie impersonală a Totalităţii, nu poate apărea judecata, nici dualitatea şi nici întrebarea dacă este bine sau rău. Binele şi răul există numai într-un gând fals, care este susţinut de către un alt gând fundamental fals al identificării cu un mecanism particular corp – minte, ce apare datorită perceperii conştiente a separării materiei. Când Totalitatea este complet înţeleasă, aceasta separare nu va exista în realitate şi astfel toate gândurile false vor fi anihilate instantaneu. De observat este că identificarea şi procesul de dezidentificare sunt doar procese în fenomenologie (cu alte cuvinte, mişcări în interiorul Sursei sau în interiorul conştiinţei). Nimic nu se întâmplă Sursei în timpul identificării sau procesului invers. Sursa (neumenon) nu este afectată de toate mişcările sau turbulenţele. Chiar dacă noi ne referim cel mai des la conştiinţă, ca o conştiinţă individuală (ori minte), în realitate, deoarece nimic nu este separat, nu există nici conştiinţă individuală. Toate minţile (conştiinţele) sunt conectate nelocalizat şi astfel există o singură minte sau o conştiinţă colectivă. Conştiinţa Unică este percepută de către diferite mecanisme corp – minte ca fiind conştiinţe individualizate. Telepatia, visele profetice sau arhetipale, toate indică conexiunea minţilor cu Mintea Unică. Toate corpurile şi creierele (minţile) sunt conectate ca un mare şi unic câmp vibraţional în spaţiul exterior. Mai mult, evenimentele ce au loc în fenomenologie sunt simple reflexii ale mişcării vibraţionale a Sursei, pe ecranul conştiinţei unice – ele pot fi numite „vise trăite”, fiind foarte asemănătoare cu visele din starea de somn. În timpul viselor din somn, persoana se identifică cu un personaj visat şi trăieşte anumite evenimente ce îi apar foarte reale. După ce se trezeşte, îşi dă seama că a fost un vis nu un lucru real. Acelaşi lucru se întâmplă pe durata stării de identificare ca individualitate, toate evenimentele sunt observate ca fiind foarte reale pe ecranul conştiinţei individuale, aşa că odată cu trezirea sau dezidentificarea, totul este înţeles doar ca „vis trăit” şi nu ca o realitate. De aici, evenimentele sunt observate pe ecranul conştiinţei unice, unde nimeni nu este spectator la nimic. Toate evenimentele sunt văzute ca mişcări ale Sursei, aşa cum sunt reflectate în Sursă (precum conştiinţă) şi ele nu sunt nimic mai mult decât vibraţiile unicului Câmp de Energie Universală. Acum, putem răspunde la A TREIA ÎNTREBARE: „De ce să acţionăm la tot, dacă totul este o funcţionare a Sursei ?” şi „dacă noi nu avem liberul arbitru, atunci mai există libertate ?”. Mecanismul corp – minte este programat de factorii genetici, biologici şi de mediu să acţioneze, să se mişte sau pur şi simplu să facă ceva. El nu poate sta inactiv, în aşteptare, mai mult timp. Acţiunea sau lipsa ei nu este controlată de tine, tu acţionezi în conformitate cu destinul tău. A nu face nimic înseamnă a face ceva, din cauză că a face şi a nu face reprezintă mişcări în fenomenologie. Creierul tău poate reacţiona la această cunoaştere într-un mod de a nu face nimic, în eventualitatea că totuşi el va înţelege că Sursa se mişcă prin corp sau va decide să continue mişcarea atât timp cât este spectator la „ceea ce se întâmplă”. Există o reacţie a creierului la factorii curenţi determinanţi şi tu nu ai controlul asupra acestora sau asupra reacţiei creierului. Deci, acţiunile vor continua să aibă loc, precum au avut loc întotdeauna şi dacă acesta este destinul mecanismului corp – minte, să stea şi să intermedieze, aşa va face. Faptul că nu avem liberul arbitru restrânge libertatea noastră? Da şi nu. Corp fiind, tu nu ai libertate. Dar de ce te necăjeşti? Acesta nu eşti Tu. Tu ca Sursa, eşti liber să te mişti şi să vibrezi etern. Adevărata libertate se obţine numai înţelegând adevărata ta fiinţă. Gândind că tu eşti o individualitate ce ai nevoie în mod constant să faci ceva şi să lupţi pentru lucruri, făcând un efort personal, poate fi chiar epuizant, nu vei avea o libertate adevărată. Individualitatea gândeşte că ea are controlul asupra evenimentelor vieţii şi atunci când acţionează într-un anumit fel, cum ar fi în scopul manifestării unei anumite dorinţe – ea descoperă că Universul are un alt plan pentru ea. Când ego-ul este puternic, el se luptă cu Universul să obţină ceea ce doreşte, aşa că el poate funcţiona împotriva voinţei Universului. Este aceasta libertatea sau este un prizonierat format din legături şi iluzii? Libertatea este să lucrezi cu Universul, nu împotriva Lui. Înţelegând că tu nu eşti individualitatea, pe care tu însuţi crezi că eşti, vei lua o atitudine de spectator, vei crede în destinul propriu şi vei accepta „ceea ce este” şi aceasta este Libertatea adevărată. Vei vedea că Universul a fost şi va fi întotdeauna acţionat prin acest corp (pe care tu îl numeşti al tău) şi tu vei fi mai puţin implicat şi prins în ceea ce se cheamă implicaţii personale. Tu vei înţelege că orice lucru se întâmplă întotdeauna graţie Sursei sau lui Dumnezeu este ceea ce trebuie să fie, chiar dacă ego-ului tău nu-i place aceasta întotdeauna. Creaţia personală nu este libertate, este o robie, pentru că tu te limitezi pe Tine Însuţi, la o persoană ce este o parte minusculă din Univers, atunci Sursa este prinsă şi ea în acea sclavie. Totul este Sursa şi totul este acţiunea Sursei şi a înţelege aceasta este adevărata libertate. O astfel de înţelegere nu poate fi forţată, dar însă poate fi adusă printr-o înţelegere intuitivă a Adevărului. Tu vei înţelege că totul se întâmplă întotdeauna graţie Sursei. Când tu cauţi în afara sclaviei de a fi o persoană iluzorie, vei trage o concluzie importantă, că atât persoana, cât şi dependenţa simţită, sunt bazate pe gânduri şi ele nu sunt reale, în sensul că nu pot exista separat faţă de Sursă sau nu au o existenţă independentă, deci apar şi dispar. Identificarea chiar dacă susţine forma biologică, este bazată pe o gândire falsă, nu este reală deoarece se poate schimba. Ceea ce este adevărat este imuabil şi etern. În concluzie, persoana care se percepe ea însăşi ca un creator separat cu liber arbitru, nu este într-o stare de libertate, ci într-o stare de sclavie. La un nivel mai ridicat al Realităţii, nu există o astfel de individualitate sau cineva care să fie liber sau sub sclavie, chiar dacă conceptul dual a fi liber sau sclav este anihilat şi nu poate fi aplicat deloc. Tu (Sursa) exişti pur şi simplu şi acesta este Adevărul Final. A PATRA ÎNTREBARE este „Există vreun înţeles al vieţii, avem noi vreun scop ?”. Înţelesul şi scopul sunt etichete puse de către minte, care vede viitorul ca fiind necunoscut şi străin. Mintea este cea care judecă ceea ce observă, inventează un înţeles a ceea ce observă şi apoi aleargă după un scop util, autocreat în viitor. Tu, ca un corp de vibraţii, nelimitatat în spaţiu şi timp, eşti în afara spaţiului şi timpului, depăşindu-le. Dacă timpul este în interiorul Tău, atunci el este de la momentul zero (sau Big Bang), până la cel mai îndepărtat viitor (infinitul pozitiv). Dacă trecutul şi viitorul sunt deja conţinute în momentul prezent, putem noi vorbi despre un înţeles sau un scop? Toate fiinţele îndeplinesc doar destinul lor, aşa cum Sursa acţionează în interiorul lor. La un asemenea nivel al Realităţii, nu poate exista judecată şi astfel nu poate apărea întrebarea asupra înţelesului. Orice lucru este, numai „aşa cum este”, nu din cauza unui motiv anume, ci pur şi simplu pentru că „aşa este”. Nu este nevoie de nici o justificare. Universul şi viaţa sunt întotdeauna în clipa prezentă, unde judecata şi înţelesul nu se aplică. Există o continuă manifestare şi exprimare a Sursei, dezvăluindu-se Ea Însăşi prin vibraţiile ce ne apar nouă ca evenimente specifice. În realitate, nu se întâmplă absolut nimic. Sursa s-a mişcat, dar Ea încă există. Căutând un scop, tu te ţii departe de momentul prezent, eşti împiedicat să te bucuri de „ceea ce este” şi eşti determinat să alergi după invenţia minţii „ ceea ce ar trebui să fie”, aceasta ducând la apariţia unui un conflict între cele două concepte, conflict cheltuitor de energie. „Ceea ce ar trebui să fie” devine ţelul tău, în timp ce tu încerci să schimbi cu eforturi personale, iluzorii, „ceea ce este”, aceasta conducând la suferinţă. Când tu înţelegi că „ceea ce este” este acelaşi lucru cu „ceea ce ar trebui să fie”, acţionezi ca fiind unul cu Totalitatea, fără să mai alergi după ţeluri inventate de ego, lăsând Sursa să conducă treburile corpului, fără să te mai temi de ceea ce se întâmplă. Singurul scop în viaţă este a fi şi a trăi. A fi este natura Sursei şi a trăi sau a funcţiona este natura Universului şi Tu eşti Aceea . Corpul – pe care tu îl porţi cu tine însuţi – este chiar un mecanism unic, care îi permite Sursei să funcţioneze prin el. Metaforic vorbind, el poate reprezenta mâinile Sursei, permiţându-i să se mişte şi nefiind separat de Aceasta. Totalitatea (Universul), inclusiv corpurile noastre, sunt manifestări ale Sursei. Fiecare corp, fiind un câmp vibraţional, nu este numai parte din Sursă, este chiar una cu Sursa. Fiecare corp este unic, vibrând şi pulsând precum o stea strălucitoare pe cer, precum o piesă fundamentală a unui mare puzzle, interacţionând constant, într-un mod minunat, cu Universul. Nimic nu este separat şi Sursa este tot ceea ce există. În sfârşit, suntem gata să răspundem la ULTIMA ÎNTREBARE: „Care este beneficiul înţelegerii celui mai înalt nivel al Realităţii ?” Beneficiile sunt imense – chiar la cele mai înalte nivele ale înţelegerii, pentru că nu există nimeni care să beneficieze de tot, deoarece nu există individualităţi. Atât timp cât identificarea există, există şi sensul fiinţei individuale, deci rămâne să se răspundă la această întrebare. O dată ce devine clar pentru individ că totul este funcţionarea impersonală a Totalităţii (sau a Sursei), ea va prelua toată greutatea de pe umerii individului, care a gândit în tot acest timp că el a făcut acel lucru. Nu va mai exista luptă, aceasta fiind înlocuită de către o atitudine contemplativă. Acţiunile vor avea încă loc, dar fără a se aştepta rezultate. Nu vor mai fi dorinţe şi temeri obsesive. Odată înţeles că totul este „aşa”, totul este Sursa sau Dumnezeu şi fiecare acţiune este „aşa cum trebuie să fie”, nu va mai exista „Eu ar fi trebuit să fac altceva”, pentru că tu nu a trebuit să faci altceva. Mai întâi de toate, tu nu ai făcut asta, ci factorii cumulaţi au făcut-o sau Universul (Sursa) a făcut-o prin corpul tău, unde corpul tău era doar îndeplinirea destinului. Ceea ce s-a petrecut în trecut, s-a petrecut; întregul Univers a luat parte la manifestarea ta, nu exclusiv tu. Cum ai fi putut face tu altceva, tu (corpul tău), care nu ai controlul asupra acestui lucru? Înţelegând aceasta, nu vor fi remuşcări, nici vinovăţie şi nici depresie. În mod asemănător, cunoscând că orice se va întâmpla, urmează să se întâmple, se înlătură grija pentru viitor. Dacă ceva se presupune că se întâmplă şi este parte din destinul tău, nimic nu poate preveni aceasta să se întâmple. Destinul este atotputernic. Aceasta aduce credinţa în viitor, în destinul fiecăruia. Nu va mai exista nici o nelinişte, va exista o acceptare completă a „ceea ce este” şi a „ceea ce vine”. Tu vei trăi în momentul prezent, în loc să fii prins în aşteptări inutile, despre viitorul dorit de ego-ul tău. Momentul prezent nu este întotdeauna plăcut pentru corp – uneori acesta reprezintă durere sau suferinţă, însă tu trebuie să-ţi aduci aminte, atâta vreme cât eşti o individualitate, că toate dualităţile sunt acolo. Dacă este bine, va fi şi rău, dacă este plăcere, va fi şi durere, dacă este fericire, va fi şi nefericire. Aceste dualităţi coexistă precum cele două feţe ale unei monede, existenţa lor nu este o problemă, problema se naşte atunci când individual vine cu preferinţe şi spune că vrea să păstreze numai o faţă a monedei, dar nu şi pe cealaltă, persoana vrea numai fericirea şi exclude nefericirea, însă nu este posibil pentru că fericirea şi nefericirea sunt două stări (faţete) ale aceluiaşi lucru. Ele vin împreună şi uneori ne arată o faţă, alteori cealaltă faţă. Când dualitatea este acceptată, ea este depăşită, şi nu poate să mai atingă prea mult. Dualitatea va fi văzută ca o parte naturală a manifestării percepute şi întotdeauna va fi acolo, atâta timp cât există o individualitate. Dacă cercetarea constantă numai a unei părţi (fericire, bun, plăcere etc.) va fi oprită şi dualitatea va fi doar observată, se vor elimina cele mai multe suferinţe. După o înţelegere completă (cu alte cuvinte, dezidentificarea care vine odată cu convingerea completă şi de nezdruncinat), dualităţile vor dispărea pentru că nu va mai fi un individ cu care să se înrudească. Aceasta se întâmplă în cazul înţelegerii învăţătorilor (guru), când Sursa nu mai este identificată cu mecanismul corp – minte şi o individualitate separată încetează să existe. Dacă nu există o înţelegere completă (şi sensul existenţei ca individ este încă acolo), dar dacă există o suficientă înţelegere a Adevărului, nu se va naşte nici o nelinişte referitoare la viitor. Individul va afla că nu este nimic constant în viaţă, iar schimbarea va fi plină de surprize: Momentul prezent nu are vârstă, fiecare moment este ca un fulg de zăpadă, unic, neprihănit, irepetabil şi poate fi apreciat prin modul său de a fi surprinzător şi neaşteptat. Această înţelegere şi atitudine ne aduc pacea. Nu va mai fi nici ură, nici invidie, nici mândrie, căci odată înţeles că nu este nimic individual ci numai o falsă senzaţie a unei fiinţe, şi că nu există nici un lucru ca o acţiune personală, ci doar un sentiment fals de creator, atunci cum poate cineva să urască pe altcineva pentru ceea ce a făcut? Nu, pentru că el a făcut asta şi n-a avut de ales. Va fi dăruită oricui iubirea necondiţionată, cunoscând că orice persoană, de la Hitler până la Maica Teresa, sunt manifestări ale aceleiaşi Surse Unice şi nu este văzută nici o separare. Iubirea va ţâşni ca reflectarea Unităţii. Nu va fi nici invidie, pentru că fiecare va fi acceptat pentru unicitatea sa, fără judecată, totul fiind expresia lui Dumnezeu şi manifestarea Sursei. La fel, nu va mai fi nici mândrie, cunoscând că fiecare acţiune este Sursa în Mişcare şi dacă nici o persoană nu face nimic, poate cineva să se pretindă mândru pentru ceea ce s-a întâmplat? Dacă corpul este răsplătit, fericirea poate să se nască. Corpul este un spectator şi asta este tot. Cea mai importantă consecinţă a înţelegerii Adevărului este atitudinea de spectator. Persoana nu se va mai implica emoţional în evenimente, din cauza acceptării, totul va fi acceptat fără judecată, acţiunile vor avea încă loc, însă nu vor fi întreprinse pentru consecinţele lor, nu vor fi nici aşteptări şi nici implicări. Dacă eu nu deţin controlul, atunci de ce mă necăjesc, eu voi face doar ce este cel mai bine pentru mine şi voi ignora restul – va fi un tip de atitudine. Cunoscând că tot ce există este Sursa sau Dumnezeu, aceasta îmi va aduce o poziţie de spectator, este ca şi cum ai fi martor al unui accident, fără să fii implicat însă în accident. Totul este o mărturie, fără o implicaţie emoţională prelungită şi gândurile, emoţiile (pozitive şi negative) vor continua să se nască, dar ele vor fi acceptate ca parte a „ceea ce este”, şi dacă nu ne vom agăţa de ele sau nu ne vom identifica cu ele, atunci vor exista numai pentru un moment, ca o reacţie instinctivă cauzată de condiţii inerente şi apoi ele vor dispare la fel de repede cum au apărut. Din cauza acceptării inerente, nu vor exista implicaţii sau dorinţe raţionale sau conştiente (ori subconştiente), legate de aceste emoţii căci reacţiile nu vor dăinui.

Bedri Cetin