Stiinta ne spune -Viata este o holograma

Florin Grigoras este fizician de meserie, cercetător şi documentarist de profesie şi traducător din pasiune. A abordat domenii dintre cele mai diverse şi interesante, precum electronografia, efectul de piramidă, apa biostructurată, efectul Comoroşan, efectul Backster. Este pasionat de terapiile spirituale, biofizica "energiilor subtile" şi psihologia interpersonală. Printr-o întâmplare fericită l-am întâlnit virtual şi, din acel moment, a urmat un schimb de scrisori interesante care au dus la colaborarea de faţă. Articolul de mai jos a apărut într-un săptămânal ieşean şi reprezintă o adaptare a câtorva articole de pe internet ce reuşeşte să surprindă extrem de clar o paradigmă inedită, descrisă mai apoi foarte sugestiv în cartea lui Michael Talbot (Universul holografic, editura Cartea Daath, 2007). Acest articol deschide un dosar RomaniaSF despre noua şi fascinanta viziune a cercetătorilor David Bohm şi Karl Pribram. Mugur Cornilă Universul holograficTotul a început în 1982 când, la Universitatea din Paris, grupul de cercetători condus de fizicianul Alain Aspect a realizat probabil unul dintre experimentele epocale din secolul al 20-lea. Evenimentul nu a fost pomenit în ştirile de seară iar, dacă nu răsfoiţi publicaţiile ştiinţifice, probabil că numele Alain Aspect nu vă va spune nimic, deşi unii specialişti sunt convinşi că această descoperire poate schimba faţa ştiinţei. Aspect şi echipa sa au stabilit că, în anumite condiţii, doi electroni (particule subatomice) sunt capabili să comunice instantaneu între ei indiferent de distanţa care-i separă, 10 metri sau 10 miliarde de kilometri. Fiecare electron pare să fie, nu se ştie cum, "informat" despre ce se întâmplă cu cealălalt. Problema este că acest comportament încalcă teza lui Einstein conform căreia o informaţie nu poate călători mai repede decât lumina. Fizicienii au tot încercat să explice descoperirea lui Aspect, alţii, însă, mai inspiraţi, au oferit soluţii revoluţionare. 

Astfel, fizicianul David Bohm de la Universitatea din Londra crede că, din perspectiva descoperii lui Aspect, realitatea obiectivă nu există, că, în pofida aparentei solidităţi, Universul este o fantasmă, o gigantică şi splendid de amănunţită hologramă. David BohmPână în prezent, ştiinţa occidentală a operat sub deviza conform căreia calea optimă de înţelegere a unui fenomen fizic este "disecarea" lui în părţile componente. Holograma ne învaţă că unele lucruri din univers nu se pretează la o astfel de abordare. Dacă încercăm să disecăm ceva structurat după principiul hologramei, nu vom obţine părţile componente ale acelui ceva ci doar versiuni ale "întregului". Această abordare i-a sugerat lui Bohm o altă cale de înţelegere a descoperirii lui Aspect. Astfel, Bohm crede că motivul pentru care particulele subatomice sunt capabile să rămână în contact, indiferent de distanţa care le separă, nu rezidă în faptul că ele schimbă un fel de mesaj misterios, ci pentru că separarea lor spaţială este, pentru noi, o iluzie! Avansând pe firul deducţiilor, Bohm afirmă că, la un nivel mai profund al realităţii, particulele nu sunt entităţi individuale ci extinderi ale aceluiaşi "ceva" fundamental. Pentru o mai bună înţelegere, Bohm propune următorul exemplu: Să ne imaginăm un acvariu în care înoată un singur peştişor. Nu putem vedea direct acvariul, iar ceea ce se petrece în el observăm doar cu ajutorul a două camere TV, una orientată spre partea frontală a acvariului, iar cealaltă spre laterală. Pe cele două monitoare vom vedea doi peşti (aparent diferiţi) fără să ştim că ei sunt de fapt unul şi acelaşi. Când o imagine se mişcă, observăm că şi cealaltă se mişcă simultan, dar oarecum diferit. Concluzia ar fi că cei doi peşti comunică între ei. In realitate există doar un singur peşte, în timp ce noi vedem două imagini diferite ale acestuia. La fel se întâmplă şi în cazul electronilor din experimentul lui Aspect. Conform ipotezei lui Bohm, aparenta comunicare cu viteză superluminică între particule ne conduce la ideea că există un nivel mai profund al realităţii la care nu avem acces, o dimensiune cu mult mai complexă decât cea ilustrată în exemplul cu peştele din acvariu. Particulele subatomice le observăm ca entităţi separate deoarece noi avem acces doar la o parte din realitatea acestora. Aceste particule nu sunt « părţi » separate, ci faţete ale unei unităţi mai profunde care, în ultimă instanţă, este la fel de indivizibilă ca şi holograma unui obiect. Şi, întrucât tot ceea ce există în realitatea fizică este compus din astfel de entităţi holograme, universul însuşi este o proiecţie holografică, o Super-hologramă. In afară de natura iluzorie (pentru noi), un astfel de univers ar trebui să posede caracteristici şi mai surprinzătoare: dacă separarea dintre particulele subatomice este iluzorie, rezultă că, la un nivel mai profund al realităţii, toate lucrurile din univers sunt infinit interconectate. Intr-un univers holografic chiar şi spaţiul şi timpul nu mai pot fi considerate entităţi fundamentale. Deoarece conceptul de localizare spaţială dispare într-un univers în care nimic nu mai este izolat, atunci timpul şi spaţiul 3-dimensional (asemenea imaginilor peştişorului) ar trebui privite ca proiecţii ale acestei ordini mai profunde. La acest nivel mai adânc, realitatea este un fel de superhologramă în care trecutul, prezentul şi viitorul coexistă. Astfel, cu mijloace potrivite, am putea cândva să ajungem la nivelul superholografic al realităţii şi să surprindem scene dintr-un trecut de mult uitat. Ce anume conţine Superholograma rămâne o întrebare fără răspuns. Admiţând, de dragul argumentaţiei, că Superholograma este matricea care a dat naştere la tot ceea ce există în universul nostru, atunci ea conţine fiecare particulă subatomică existentă sau viitoare, fiecare configuraţie posibilă a materiei şi energiei, de la fulgii de zăpadă până la quasari, de la balena albastră până la razele gama. Această matrice poate fi privită ca un soi de depozit cosmic a "Tot Ceea Ce Există". Deşi Bohm admite că nicicum nu putem cunoaşte ce se află ascuns în superhologramă, el îndrăzneşte să spună că nu avem nici un motiv să credem că ea nu conţine mai mult(e). Probabil, nivelul superholografic al realităţii este doar o "treaptă" dincolo de care "există o infinitate de extinderi superioare". Karl PribramBohm nu este unicul cercetător care avansează pertinenta ipoteză a naturii holografice a Universului. Lucrând independent în domeniul investigării creierului, Karl Pribram, neurofiziolog la Stanford, a fost fascinat de misterul stocării memoriei în creier. Timp de decenii, nenumărate studii au arătat că, în loc să fie localizate într-o anumită zonă, amintirile sunt dispersate în tot creierul. Intr-o serie de experimente cruciale efectuate în anii 1920, neurologul Karl Lashley descoperise că, indiferent care porţiune a creierului de şobolan este îndepărtată, memoria animalului legată de efectuarea unor operaţiuni complexe, învăţate anterior, nu era afectată. Singura problemă era cămecanismul din culisele acestei stocări de tip holografic a memoriei nu a putut fi explicat. Ulterior, prin anii 1960, Pribram întâlneşte conceptul de "holografie" şi, într-un moment de insipraţie, îşi dă seama că a găsit explicaţia căutată de neurologi. Pribram crede că informaţiile (amintirile) nu sunt codificate în neuroni sau în formaţiuni restrânse de neuroni ci în configuraţii de impulsuri nervoase care se încrucişează în creier la fel cum structurile de interferenţă a razei laser se întrepătrund pe bucata de film care conţine imaginea holografică. Cu alte cuvinte, Pribram crede că însuşi creierul este o hologramă. Unul dintre cele mai uluitoare aspecte ale procesului de gândire la om este faptul că fiecare unitate de informaţie pare să fie interconectată cu oricare alta – o altă caracteristică intrinsecă a hologramei. O altă enigmă este modul în care creierul translează avalanşa de informaţii vibraţionale venite pe calea simţurilor (frecvenţe luminoase, sonore, mecanice, etc.) în lumea concretă a percepţiilor noastre. Codarea şi decodarea acestor frecvenţe este exact ceea ce holograma poate face mai bine. Aşa cum holograma funcţionează ca un fel de "lentilă" (dispozitiv de translare capabil să convertească noianul aparent fără noimă de vibraţii într-o configuraţie/imagine coerentă), Pribram crede că şi creierul conţine o "lentilă" similară şi foloseşte principiile holografice pentru a converti matematic frecvenţele pe care le primeşte prin simţuri înspre universul interior al percepţiilor umane. Există numeroase dovezi care sugerează că creierul apelează la principii holografice pentru a-şi realiza sarcinile. Teoria lui Pribram, de fapt, a câştigat un sprijin tot mai consistent din partea neurofiziologilor. Insă, aspectul cel mai derutant al modelului holografic al minţii umane propus de Pribram este rezultatul fuziunii cu teoria lui Bohm. Dacă palpabilitatea lumii înconjurătoare este doar o realitate secundară şi ce se află "acolo" este de fapt o multitudine holografică de frecvenţe, şi dacă creierul este la rândul lui o hologramă care selectează din acest amestec vibraţional doar unele vibraţii şi le transformă matematic în percepţii senzoriale, ce devine atunci realitatea obiectivă? Această realitate încetează să mai existe. După cum susţin religiile orientale, lumea materială este Maya, o iluzie, şi, deşi suntem convinşi că suntem fiinţe materiale evoluând într-o lume fizică, şi aceasta este o iluzie! Noua şi surprinzătoarea faţetă a realităţii, de fapt sinteza teoriilor lui Bohm şi Pribram, a fost numită paradigma holografică şi, cu toate că mulţi savanţi au primit-o cu scepticism, ea a galvanizat interesul altora. Un grup de cercetători consideră că acesta ar putea fi cel mai acurat model al realităţii din câte a elaborat ştiinţa până în prezent. Mai mult chiar, unii consideră că el poate descifra unele mistere care nu au fost nicicând explicate de ştiinţă şi că readuce paranormalul chiar în sfera normală a naturii. Numeroşi cercetători, inclusiv Bohm şi Pribram, au remarcat că numeroase fenomene parapsihice devin mult mai comprehensibile prin prisma noii paradigme. Stanislav GrofPrin anii 1950, în timp ce efectua studii privind utilizarea LSD ca unealtă psihoterapeutică, Stanislav Grof ţinea sub observaţie o femeie care, deodată, a simţit că o invadează identitatea unei femele dintr-o specie de reptile preistorice. Pacienta nu numai că a furnizat, în timpul halucinaţiei, o descriere detaliată a senzaţiilor trăite pe când era "captivă" în noua identitate, dar a remarcat că un mascul din aceeaşi specie avea o coloraţie deosebită în zona capului. Ce l-a uluit pe Grof a fost faptul că femeia nu avea habar despre reptilele preistorice iar, ulterior, o discuţie avută cu un zoolog a confirmat că anumite specii de reptile preistorice aveu zone ale capului colorate identic cu cele descrise de pacientă, coloraţii care aveau rolul atragere a sexului opus. Regresiile subiecţilor umani în regnul animal nu au fost singurele fenomene neobişnuite cu care Grof s-a confruntat. El a întâlnit pacienţi care păreau să pătrundă într-un fel de inconştient colectiv. Indivizi cu nivel scăzut de educaţie ofereau descrieri detaliate despre practici funerare zoroastriene sau scene din mitologia hindusă. In alte experienţe, subiecţii relatau amănunţit despre călătoriile lor în afara trupului, străfulgerări precognitive sau regresii în vieţile lor anterioare. Deoarece elementul comun în aceste experimente era transcenderea conştiinţei individuale dincolo de graniţele egoului şi/sau limitările spaţiului şi timpului, Grof a numit aceste manifestări "experienţe transpersonale", iar în anii ' 60 a pus bazele unei ramuri a psihologiei numită "psihologia transpersonală" dedicată în totalitate studierii acestor fenomene. Deşi Asociaţia de Psihologie Transpersonală înfiinţată de Grof a atras rapid un număr crescând de savanţi iar noua ştiinţă devenit o ramură respectată a psihologiei, ani de zile nici Grof şi nici colegii lui nu au fost în stare să explice mecanismele care stăteau la baza bizarelor fenomene investigate. Această situaţie s-a schimbat radical o dată cu apariţia paradigmei holografice. După cum remarca însuşi Grof, dacă mintea este în realitate o parte dintr-un continuum, asemenea unui labirint conectat nu doar cu oricare altă minte care există sau a existat vreodată, ci şi cu orice atom, organism şi regiune din imensitatea spaţiului şi timpului, nu mai pare un lucru straniu faptul că ea (mintea) este capabilă sa efectueze incursiuni în labirint şi să trăiască experienţe transpersonale. Paradigma holografică are implicaţii şi pentru ştiinţele aşa-zise clasice, cum este biologia. Keith Floyd, psiholog la Virginia Intermont College, a arătat că, dacă palpabilitatea realităţii este doar o iluzie holografică, nu ar mai fi corect să afirmăm "creierul secretă/produce conştiinţa", ci, mai curând, conştiinţa este cea care creează apariţia creierului – dar şi a corpului şi a tot ceea ce există în jurul nostru şi pe care le interpretăm ca fiind realitatea fizică. O astfel de răsturnare a manierei de considerare a structurilor biologice i-a făcut pe cercetători să admită că medicina şi inţelegerea procesului de vindecare ar putea fi şi ele transformate de paradigma holografică. Dacă aparenta structură fizică a corpului este doar o proiecţie holografică, reiese clar că fiecare dintre noi este mult mai răspunzător faţă de propria sănătate decât (ar) admite înţelepciunea medicală actuală. Ceea ce considerăm acum drept remisii miraculoase ale unor boli incurabile se poate datora schimbărilor la nivelul conştiinţei care, la rândul ei, operează modificări în holograma corpului. Similar, noile şi controversatele tehnici de vindecare care folosesc tehnici de vizualizare pot funcţiona atât de eficient pentru că în zona holografică imaginile gândite sunt în ultimă instanţă la fel de reale ca şi "realitatea" însăşi. Universuri alternativeChiar şi viziunile şi experienţele care implică realitatea "neobişnuită" devin exeplicabile sub paradigma holografică. In cartea sa "Daruri de la Lucrurile Necunoscute", biologul Lyall Watson descrie întâlnirea sa cu o femeie şaman din Indonezia care, prin efectuarea unui dans ritual, a fost în stare să facă un pâlc de arbori să dispară din faţa martorilor oculari. Watson relatează că în timp ce urmărea femeia-şaman continuându-şi dansul magic, aceasta a readus arborii la locul lor, apoi i-a făcut nevăzuţi din nou, miracolul repetându-se de mai multe ori. Deşi ştiinţa actuală este incapabilă să explice astfel de fenomene, ele devin mai acceptabile dacă admitem că realitatea "concretă" este doar o proiecţie holografică. Experienţe miraculoase cum este cea la care martor a fost Watson nu sunt la ordinea zilei pentru că minţile noastre nu au fost programate cu credinţe sau convingeri care ar permite repetarea unor astfel de miracole. Intr-un univers holografic, "canavaua" realităţii poate fi modificată fără limite. Ceea ce percepem drept realitate este doar un fundal, o urzeală, pe care putem "desena" orice imagine dorim. Aşadar, orice este posibil, de la îndoirea lingurilor cu puterea minţii până la faptele fantsmagorice experimentate de Carlos Castaneda în timpul remarcabilelelor sale întâlniri cu Don Juan, fumătorul de Yaqui, şi asta pentru că magia este un dar funciar dobândit de om chiar de la naştere. In acest caz chiar şi cele mai fundamentale noţiuni despre realitate devin superflue pentru că, într-un univers holografic aşa cum l-a imaginat Pribram, chiar şi evenimentele întâmplătoare trebuie considerate ca bazându-se pe principii holografice şi, prin urmare, determinate. Sincronicităţile sau coincidenţele semnificative capătă brusc sens şi tot ce există în realitate ar trebui considerat doar ca o metaforă, pentru că până şi cele mai întâmplătoare evenimente ar trebui să fie manifestări ale unei ordini sau simetrii ascunse.

Sursa