Ceea ce am văzut era atât de impresionant, încât nu voi putea uita niciodată acest lucru. În faţa mea s-a deschis un tunel care m-a absorbit cu o viteză nebună. Lumina din tunel dădea impresia de strălucire sticloasă şi părea că pe pereţii lui scânteiau mici cristale. Am strâns mai tare cristalul şi l-am strigat: „Corazón, ce-i asta? Unde mă duci?“ Abia am rostit aceste vorbe, că viteza cu care mă deplasam a devenit şi mai mare şi mi-am pierdut cunoştinţa.
Când mi-am revenit, aveam dureri de cap înfiorătoare. Am încercat să deschid ochii, dar lumina îmi producea dureri de ochi. M-am uitat cu grijă în jur, pentru a putea înţelege unde mă aflu. Nu îmi părăsisem corpul. Sub mine am simţit o blană moale, iar când am încercat să mă mişc, o mână mi-a atins fruntea. O voce de bărbat, profundă, mi-a spus:
„Fii liniştită, totul e în ordine, eşti în siguranţă, trebuie doar să te obişnuieşti cu lumina de aici. Odihneşte-te.“
Am simţit un şervet umed pe frunte, iar două mâini puternice m-au ridicat şi mi-au dat să beau apă proaspătă, dintr-un pahar de piatră. Nu aveam putere, mă simţeam ca şi cum aş fi avut febră. Am auzit vocea zicând: „Bea apa, îţi vei reveni şi apoi vei dormi, căci în curând vei afla tot ce trebuie să ştii!“ Am băut apa şi am simţit-o cum curge prin corpul meu. Era ca şi cum ea îmi reda senzaţiile corporale şi îmi clarifica gândurile. Mă simţeam obosită şi m-am cufundat imediat într-un somn lung, nesfârşit şi fără vise.
Când m-am trezit, îmi dispăruse vâjâitul din cap. Nu aveam nicio durere şi, cu precauţie, am deschis ochii. Mă aflam pe aceeaşi blană şi eram întinsă pe o podea de piatră. M-am uitat de jur împrejur şi am constatat că lumina din camera unde mă aflam era atât de strălucitoare, încât abia puteam să-mi ţin ochii deschişi. Părea că pereţii erau făcuţi din piatră strălucitoare – strălucirea venea din interiorul acestora. Nu exista nicio lumânare sau vreo sursă de lumină artificială, ci toate lucrurile străluceau din ele însele, având un aspect minunat.
Am privit mai departe prin cameră, dar nu am putut să descopăr nicio fereastră şi nicio uşă. Asta mă făcea să mă simt captivă. M-am speriat şi imediat am început să caut în jurul meu – unde era craniul de cristal? Îmi fusese luat? Îl căutam îngrijorată, când o mână mi-a atins braţul.
Am privit în sus şi am rămas mută de mirare. Lângă mine stătea un bărbat înalt cu ochi calzi, strălucitori, de culoare închisă. Aspectul lui era acela al unui incaş. Purta o îmbrăcăminte de culoare albă, decorată cu catarame aurii. Părul său, de culoare neagră, era legat într-o coadă şi prins cu o agrafă de forma unui cap de şarpe. Pe piept purta o amuletă deosebită, cu un simbol pe ea, iar pe braţele sale musculoase străluceau brăţări aurii, cu pietre preţioase, ce aruncau fulgere. Bărbatul avea un aspect maiestos şi părea că fiinţa sa străluceşte din interior, la fel ca pereţii camerei în care mă aflam.
Mi s-a oprit răsuflarea – până în momentul în care am simţit iubirea profundă pe care o emana – moment în care am încetat brusc să mă mai tem. Omul cu pielea de culoare închisă părea că ştie cu siguranţă ce se petrece în mine, căci mi-a dat drumul la mână şi mi-a zâmbit plin de iubire, cu ochii săi plini de căldură. Apoi a căutat în spatele său, mi-a dat craniul de cristal şi mi-a zâmbit, după ce l-a mângâiat cu delicateţe pe Corazón de Luz.
Cu aceeaşi voce profundă şi plină de iubire cu care îmi vorbise mai devreme, când îmi dăduse apa, mi-a spus: „Bun venit în lumea străveche! Uite aici craniul de cristal – l-am păs trat doar pentru câteva clipe. Nu te teme! Aici, te afli dincolo de orice întuneric. Corazón de Luz te-a adus aici, aşa cum a fost proorocit de milenii. Eu şi poporul meu te aşteptăm de mult. Eu sunt San Saiman, păzitorul oraşului sfânt al Luminii, iar aici se află poarta către aşezarea sfântă a cunoaşterii. Vă voi însoţi, pe tine şi pe Corazón de Luz, într-o călătorie în lumea străveche, unde aveţi de îndeplinit o sarcină importantă!“
Când l-am privit, i-am simţit puterea cu care îmi spusese toate aceste lucruri. Voiam să pun o mulţime de întrebări, dar, într-un fel, îmi era clar că îmi cunoştea gândurile, pentru că,
înainte de a apuca să rostesc o vorbă, el a continuat să mi se adreseze: „Ştiu că ai de pus multe întrebări. Încă nu îţi pot răspunde la ele. După cum vezi, te afli aici într-o altă lume, ce este creată din Lumină. Este Lumina divină a iubirii, iar acest oraş este clădit între dimensiuni de către fiinţele stelelor ce protejează planeta Pământ. Încă nu-mi este permis să îţi spun prea multe. Aici este ascunsă multă cunoaştere, însă tu trebuie să fii răbdătoare. Înainte de a afla care este sarcina ta, va trebui să treci prin purificări şi probe. Mai întâi, trebuie să înveţi legile Luminii şi să te obişnuieşti cu calitatea vieţii din această dimensiune şi abia după aceea îţi voi putea spune mai multe. Ai încredere în mine, mă aflu aici ca să te protejez.“
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu