Intr-o zi, in mijlocul rugaciunilor de dimineata, inteleptul s-a ridicat si i-a alungat pe discipoli din manastire. I-a alergat si i-a gonit inapoi in viata ca pe niste pui de rata, spunandu-le: Ziua este facuta sa fie traita, nu inteleasa!”
extras din ,,Cartea trezirii”, Mark Nepo
De fiecare data cand imi intalnesc prietenii preocupati si ei de sfera de dezvoltare personala, fiecare dintre noi afirma ca a mai inteles cate ceva despre viata. Fiecare pare sa mai fi tras o concluzie despre care spera ca de aceasta data sa fie cea potrivita si fiecare tinde sa traseze noi directii in care am putea cauta raspunsuri la intrebarile noastre.
Ne lasam sufocati de greutatea cuvintelor, luandu-ne chiar vorbele ,,unul din gura celuilalt”, dand din cap a intelegere si poate chiar admirandu-ne fara sa ne dam seama. Dar o data cu venirea serii, observam ca a trecut inca o zi in care am dezbatut aceeasi tema de parca repetarea acelorasi greseli sau victorii ar fi singura modalitate de a ramane noi insine…si ne cuprinde un sentiment de tristete neinteles, dar care in adancul sau isi cunoaste semnificatia tradusa in acest context drept refuzul actiunii.
In unele momente ajungem sa stagnam intr-o situatie avand credinta ca incercarea de a intoarce toate fetele unei probleme ne va indeparta de complacerea in acea situatie. Poate ca uneori nu ar trebui rostite intrebarile si nu ar trebui puse evidentele semne de exclamare.
Vi s-a intamplat vreodata sa simtiti ca obositi doar pentru ca deschideti pentru a nesfarsita oara acelasi subiect de conversatie? Vi s-a intamplat vreodata sa constatati ca reintoarcerea in momentele triste ale copilariei a determinat prezivibila epuizare sufleteasca? Vi s-a intamplat sa doriti atat de mult sa surprindeti invatatura dintr-o intamplare incat sa nu observati ca lectiile se scriu in orice moment, iar profesori noi pot aparea oricand?
Incercand sa surprindem concluziile in miez de noapte, uitam sa ne mai bucuram de lumina lunii. Intrebandu-ne sub ce forma apare iubirea in viata noastra, refuzam seninatatea bratelor deschise. Criticandu-ne parintii ca nu au fost in stare sa ne ofere educatia pe care ne-o doream, uitam sa ne crestem copiii asa cum ei ne indeamna.
Teama de a ne lua viata in propriile maini ne intoarce adesea intr-un trecut pe care il glorificam sau il respingem, iar incercarea de a ne intelege viata este deseori o negare a momentului prezent.
Ne dorim cu atata ardoare sa intelegem ceea ce traim incat uitam efectiv sa traim. Uitam sa realizam cele mai insignifiante si frumoase gesturi din dorinta de a indeplini ceva maret si incetul cu incetul adaunam regretele deoarece observam cat de mult ne-am indepartat de noi insine.
Desigur ca este necesar sa ne intrebam uneori de ce se intampla anumite lucruri si cum ne putem imbunatati reactiile in fata a ceea ce experimentam, dar exista momente in care incercarea de a ne intelege esueaza deoarece aceasta se transforma intr-un scop, nu intr-un ajutor ce merita solicitat din cand in cand.
Poate ca ar trebui sa alergam si noi precum acei discipoli, sa alergam fiind constienti ca desi nu stim unde ne va purta acest drum, avem libertatea de a incerca si o a doua varianta atunci cand credeam ca nu exista alternative. Poate ca in acest maraton, observam ca este mai usor sa sarim peste obstacole in timp ce alergam spre ele decat atunci cand le privim din departare si par de nepatruns. Poate ca miscarea rapida a corpului nostru printre aceste obstacole nu este decat confirmarea faptului ca trairea are ca punct de plecare actiunea, nu intrebarea.
Si poate ca ar trebui sa constientizam ca atunci cand incercam sa intelegem viata, ea nu asteapta sa ne luam notitele ca niste copii silitori care scriu dupa dictare, ci ne indeamna sa fugim dupa profesorul care tocmai a parasit sala de clasa pentru a-i arata care sunt concluziile noastre.
1 comentarii:
parca mi-ati citit gindurile
Trimiteți un comentariu