Încetează să lupţi cu emoţiile şi emoţiile te vor lăsa în pace

Postat Maria

”Dacă nu se poate fără teamă, atunci temeţi-vă! Acţionaţi aşa cum puteţi, numai nu vă luptaţi cu frica. De exemplu, aveţi emoţii când trebuie să luaţi cuvântul în public – să vă fie de bine! Emoţionaţi-vă cât poftiţi şi cum vă place. Lăsaţi-vă în voia acestui minunat simţământ. Permiteţi-vă chiar să vă manifestaţi exagerat. Dacă vă veţi permite acest lucru, imediat toate emoţiile vor dispărea. Se întâmplă asta pentru că cea mai mare parte din eenrgie se consumă în lupta cu emoţiile”, spune Vadim Zeland (”Înainte, spre trecut”, Ed. Dharana), un autor pe care vi l-am recomandat şi altă dată, în mod special pentru originalitatea definiţiilor şi a unor elemente ce compun psihologia umană. Aveţi mai sus o ”terapie a emoţiilor”, una amuzantă, simplă, dar roditoare şi interesantă. Încetează să lupţi cu emoţiile şi emoţiile te vor lăsa în pace, vei scăpa de ele atunci când şi ele scapă de tine, pare să ne spună Zeland. Noi ne pierdem energia în lupta cu emoţiile. Ne împotrivim lor, ne dorim să le ascundem, să le punem măşti, să le amăgim, să ne amăgim şi să părem liniştiţi sau singuri pe noi, dar cu toţii simţim acţiunea tulburătoare a emoţiilor în momente şi-n situaţii diferite. O întâlnire banală cu cineva ne poate face fluturi în stomac, dar noi luptăm cu fluturii noştri, iar în exterior dăm impresia de certitudine, siguranţă şi putere. Ţinem un discurs şi ne tremură picioarele, ni se zbuciumă inimile, ne traversează mii de ace şi aculeţe prin sânge, vocea ni se sugrumă şi, cu toate astea, cea mai mare frică a noastră se petrece lăuntric; luptăm cu emoţiile, ne împotrivim lor, căci le percepem ca pe un intrus, care ne poate arăta într-o lumină neplăcută celor din jur. Suntem prea atenţi la emoţii, instinctiv ne forţăm să le controlăm, ne punem de-a curmezişul şi le interzicem să mai fie. Pentru toată această acţiune punem suflet, atenţie şi energie, pe care le putem economisi dacă am aplica terapia ”Sunt emoţionat, să-mi fie de bine, las emoţiile să se manifeste cum vor ele”! Noi oricum nu putem lupta cu emoţiile, dar luptându-ne cu ele nu facem decât să le creştem puterea, să le dăm apă la moară şi să le hrănim. Principiul ” de ce ţi-e frică nu scapi” se aplică şi emoţiilor: frica de emoţii se adaugă emoţiilor, iar emoţiilor cărora ne împotrivem le dăm putere. A lăsa emoţia să fie, să existe, să se producă, să ne circule prin stomac, prin inimi, prin mâini şi prin picioare, după caz, e un fel în care îi permitem unui rău să curgă cum vrea el, iar asta-i o stare firească. Încercarea de a ne împotrivi curgerii unui rău e o himeră, nu-i aşa? Râul tot va găsi o cale să curgă, oricât ne-am împotrivi. Asta se pare că fac şi emoţiile omeneşti: încercarea de a le distruge la face mai puternice, iar lupta cu ele atrage consecinţe dintre cele mai stranii, între care violenţa emoţiilor. Acceptarea emoţiei s-ar putea să fie o terapie simplă, amuzantă şi surprinzător de bună împotriva emoţiei: laşi emoţia în pace, emoţia te lasă, la rândul ei. E ca-n viaţă: laşi câinele să latre, el tace. Ceea ce laşi să existe, te lasă – la rândul său – să exişti. Pare simplu, dar funcţionează. Paradoxul este acela că renunţarea la luptă are efecte speciale, spectaculoase şi minunate şi în relaţia cu evenimentele neplăcute ale vieţii. Când nu ştii ce să faci sau n-ai soluţii, să nu mai lupţi cu situaţia; las-o să latre, accept-o şi atunci se poate să vezi uluit că nici nu era nevoie să faci ceva. O soluţie există, numai că mintea care luptă n-o poate vedea, iar atunci când lupta încetează, soluţia mai vine şi singură”.

Maria Timuc